Lutz Seiler: Stern111 (fragment)

Lutz Seiler s-a născut în 1963 în Gera/Thüringen și trăiește azi aproape de Berlin, în Wilhelmshorst și în Stockholm. După o pregătire profesională în domeniul construcțiilor, a lucrat ca dulgher și zidar. În 1990 și-a absolvit studiile universitare (Studiul limbii și literaturii germanice), iar din 1997 coordonează programul literar în Peter-Huchel-Haus. I-au fost acordate pentru opera sa mai multe premii, printre care Premiul „Ingeborg Bachmann”, Premiul pentru Literatură al orașului Bremen, Premiul „Uwe Johnson”, Deutscher Buchpreis în 2014 și Premiul Târgului de Carte de la Leipzig în 2020 (pentru romanul Stern111).

Fragment din romanul Stern111 de Lutz Seiler

Nicio scrisoare, niciun mesaj, doar zile care trecuseră. Uneori, când era obosit și dezorientat Carl se gândea că nu vor pleca niciodată. Dar au plecat. Părinții lui cărora nu li s-ar fi putut întâmpla nimic grav. Se despărțiseră în Gießen.
Frigiderul și congelatorul erau burdușite, rezervele din cealaltă viață ajungeau pentru săptămâni întregi, poate chiar luni. Maică-sa porționase totul în pungi de lapte tăiate și spălate bine. După scrisul de pe ele, un albastru șters, Carl își dădu seama că fuseseră folosite de mai multe ori. Desluși cuvintele lapte de consum, care îi plăcuseră imediat. Asocierea dintre lapte și consum, asta era poezie curată, puternică. Fiecare pungă era legată cu un mic elastic, învârtit de mai multe ori în jurul pungii; sub el era vârâtă câte o fâșie de carton cu data și conținutul. Se uită la scrisul tulburat, înclinat spre sfârșitul cuvântului. Un scris grăbit, șopti Carl și dintr-odată frigiderul se făcu auzit. Din huruitul compresorului răsună atenționarea dată de taică-său, să nu țină ușa deschisă, pe cât posibil nu mai mult de două, trei secunde: „Trebuie să știi dinainte ce vrei, trebuie să te concentrezi.”

După trei săptămâni petrecute în Gera, Carl fu nevoit să constate că taman de asta nu mai era în stare. Mai putea citi doar câteva minute, după care trebuia să se ridice și să se miște. Pentru că nu voia să se întâlnească și nici să vorbească cu cineva (cu atât mai puțin despre părinții săi dispăruți fără urmă), părăsea locuința ca un animal peștera, doar seara, la adăpostul întunericului. Uneori vagabonda prin Gebind, cartierul lor cu șapte clădiri noi, vechi, aliniate paralel și altele câteva care urcau până către pădure. Uneori se plimba de-a lungul râului pe vechea promenadă până pe Franzosenbrücke. Vedea apa neagră, licăritoare a râului Elster și în fața ochilor îi apăreau chipurile părinților lui, actori principali în rolul obișnuinței. O vedea pe maică-sa cum îl cuprindea pe taică-său de mijloc, cum râdea și îl trăgea către ea. De mic copil, nu doar că se plictisea în plimbările lor de duminică de-a lungul râului, ci simțea și o anumită tristețe despre care nu știa mai mult. Poate avea legătură cu faptul că el mergea la o anumită distanță după întregul acela format din părinții lui, se strecura (într-un fel) în spatele lor și rămânea singur cu râul, în care plutea produsul imaginației sale, prins în vârtejuri, scufundat într-un repeziș ca o plută prea încărcată... Când îl prindea câte o vijelie rămânea pe loc, de parcă ar fi prins rădăcini și respira, respira până se liniștea din nou totul. În timp ce părinții lui se îndepărtau încetul cu încetul tot mai mult, pășind în sincron și cu aplomb după miile lor de plimbări.

Bea prea mult și vorbea singur. Se rablagise și nu mai scrisese niciun rând bun. În schimb se uita zile și nopți întregi la televizor. Apăreau mereu știri noi, tot mai incredibile: chemări la proteste de amploare, iar cei din vechea conducere erau în arest la domiciliu, cel puțin parțial. Vechea ordine se dizolvă cu repeziciune. Își luă un vin de mere și compot de prune. Cazărmile câinilor de frontieră cu pini de aur meritau și ele un comunicat. În bucătărie se înălțau grămezi de vase murdare, pe jos gunoi și miros de putrezeală. Noaptea Carl țopăia până în pivniță, de unde se întorcea fără să scoată vreun sunet cu pradă nouă. Vinul era nespus de dulce și provoca o durere de cap surdă și înțepătoare; sau poate îl bea el prea repede.
Din când în când, Carl poposea mai mult timp acolo jos. Se simțea răpus de oboseală și avea nevoie de o pauză înainte de a urca iar. De parcă plecarea bruscă a părinților săi l-ar fi secătuit de toată puterea pe care o mai avusese. Se despărțiseră în Gießen. Dosarele cu persoane dispărute se adunau, oameni din est plecați, dispăruți fără urmă în vest. Oameni din est care își părăsiseră mamele, tații, soțiile și soții (da, chiar și copiii) trecuseră granița înspre vest și deveniseră invizibili. Era șansa lor de a-și schimba viața. Întâi cortina de fier după care podul de aur. Și cât de simplu era să înlături vreunul dintre acești aventurieri sau vânători ai libertății, să-i îngropi pe undeva, dacă din asta s-ar fi întrevăzut vreun profit...
Ar trebui să plece către Gießen? Să depună o cerere pentru verificare în registrul fugarilor? Sau să-i dea direct dispăruți? Se zicea că sunt sute de mii pe drumuri. Sute de mii de când se deschiseseră granițele.
„Nu se merge cu mașina până în fața porții unei tabere pentru fugari” – nu se cade, așa înțelesese Carl de la taică-său. Teama lui față de operațiunea trecerii peste frontieră, prin împrejurări și circumstanțe necunoscute. Se potrivea în special, așa considera Carl, cu convingerea lui sinceră – încrederea că un anumit comportament (bun, corect) va provoca o anumită reacție (bună, corectă). Și poate avea dreptate cu asta. Probabil era nevoie de o astfel de umilință și penitență dacă erai un fugar din est. Indiferent cât de neobișnuit fusese pasul pe care îl făcuseră, cât de haotic și îndrăzneț părea totul, ei voiau să fie bine făcut. Voiau să fie fugari buni și asta i-a topit inima lui Carl. Săracii părinți. Nu vor reuși niciodată. Nu erau destul de nepăsători, n-aveau ei coate pentru asta. Nu cunoscuseră situații mai dificile, erau prea bătrâni, fragili, vulnerabili și cărau un geamantan mare și negru după ei.
Abia acum, aici jos, în pivniță, în fața rafturilor cu vin de mere, îl cuprinse teama pe Carl. Ceea ce însemna că ea era de multă vreme acolo, fusese de fapt întotdeauna. În borcanele pentru conserve, în borcanele cu sângerete, în compoturile de pere și prune, se pitea în cele mai întunecate colțuri și avea miros de șobolan. Rodea mormane de ziare, zdrobea hârtia în bucăți mici și o scuipa înapoi. Înghițea capcane cu cianură dar nu se prăpădea, dimpotrivă chiar creștea. Aprinsese o lumânare (lumina era stricată de ani buni) și se sprijinea cu spatele pe buncărul de cărbuni. Privirea îi căzu pe bufetul străbunicii sale, un vertiko antic, ce își găsise cândva locul aici între lada cu cartofi și rafturile cu provizii. Unul dintre colțurile dulapului era înnegrit, încercase pe vremea când era copil să-i dea foc, visător și cu multă răbdare, Carl-copilul-cel-prost iubea să se uite pierdut într-un foc mic, așa, fără niciun gând. Pe peretele din fața lui era atârnată planșa mare de la macheta lui feroviară, împachetată în pături învechite. Printr-o crăpătură se vedea peisajul, o gară, oameni mici din plastic cu picioarele lipite. Toate lucrurile acestea erau alcătuite din frică. Undeva acolo afară se dezlănțuia istoria și în mijlocul acelei hăituieli rătăceau părinții lui.


Pasaj din: Lutz Seiler, Stern 111. Roman. pg. 31-36. © Suhrkamp Verlag Berlin 2020