Rareș este ofițer al Serviciului Român de Informații, învingător în lupta cu kilogramele, angajat în misiunea „Not Found 404” și moștenitor al bunurilor soldatului francez Claude Bourdin, mort în 1915, la 18 ani, în Primul Război Mondial. Nu se cunosc. Amîndoi vor intra într-un joc al paralelelor trasate prin alte paralele, respectînd o stranie geometrie a vieții, în care toate întîmplările lumii trimit codat la toate întîmplările lumii, influențîndu-se una pe cealaltă.
Contaminare. Acest joc, independent de voința lor, dă naștere unui thriller pasionant ale cărui personaje, aflate în aparență la distanță în timp și spațiu, reușesc să dezlege o enigmă. Fiindcă totul se leagă cu totul, iar faptele de omor nu se prescriu niciodată.
„
Contaminare este un thriller sub formă de puzzle: trei vieți, trei povești, trei anchete care culisează și se unesc ca un mecanism perfect. Însă, dincolo de construcție, romanul devine o scriere de vîrf a literaturii contemporane prin două atuuri pe care Mihai Radu le joacă impecabil. Primul este stilul, precis și elegant ca desenul unui instrument japonez. Al doilea este capacitatea de a explora medii – înainte de toate, mediul ocult al serviciilor de informații – și de a da viață unor personaje memorabile și reprezentative.
Contaminare poate fi descris ca un
speed dating cu România de azi, la sfîrșitul căruia cititorii se vor simți satisfăcuți, avizați și melancolici.” (Mihai Iovănel)
Mihai Radu (n. 1977) a absolvit Facultatea de Filosofie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Este jurnalist la săptămînalul
Cațavencii și scrie pentru emisiunea
Starea Nației. După volumul de proză scurtă
Hobby și alte povestiri, apărut în 2009, a publicat, împreună cu Simona Tache,
Femeile vin de pe Venus, bărbații de la băut (2013) și
Bărbații vin de pe Marte, femeile de la coafor (2015). De același autor, la Editura Polirom au mai apărut romanele
Sebastian, ceilalți și-un cîine (2014) și
Extraconjugal (2017, 2018).
CONTAMINARE
Bunica i‑a dat telefon lui taică‑meu la Timişoara după ce s‑a auzit că cineva fusese împuşcat „pe Dunăre“. O fată. Nu i‑a spus nimic la telefon, doar a plâns şi cred că tata a înţeles, pentru că a venit chiar în noaptea aia. Era foarte probabil să fie Carla. Însă nu avusese acte la ea, nu puteau să ajungă la ei, nimeni nu o văzuse în oraş.
A doua zi, cât tata era încă la noi, a început Revoluţia la Timişoara, primii morţi, toţi eram îngrijoraţi în casă, pentru că mama era singură acolo. Tata a vrut să plece la ea, dar bunica a făcut o scenă de groază, cu leşinuri şi feţe palide, aşa că tata a renunţat. Mai ales că nu voia nici mama s‑audă de aşa ceva şi, dincolo de asta, i‑ar fi fost oricum imposibil să intre în oraş. În Orşova soseau veşti oribile. Să‑ţi dau un exemplu: femei gravide împuşcate, tăiate cu baioneta pe burtă pentru a le scoate copiii, apoi cusute cu sârmă ghimpată şi aruncate de pe pod în Bega. Nici nu mă întrebam de ce ar face asta Armata sau Miliţia. De ce să fi scos copiii din burta mamelor ca apoi să coasă burţile la loc cu sârmă ghimpată? Ar fi făcut asta tocmai pentru că erau Armata şi Miliţia.
Pe 22 decembrie, la ora 13, după fuga lui Ceauşescu, a început o aşa‑zisă revoluţie şi în Orşova. Eram cu Bilă şi cu Biberon în centrul oraşului, din sediul primăriei, de la etajul unu, se aruncau cărţi cu coperte roşii, cărţile scrise de Ceauşescu deci sau altele de‑ale partidului. În faţa sediului era un foc mare. Cărţile cu coperte roşii pluteau în aer, printre fulgii mari de zăpadă, şi aterizau în focul portocaliu. Noi stăteam unul lângă altul şi priveam „revoluţia“. De la primărie am mers la sediul Miliţiei, acolo unde au fost găsite mai bine de zece lăzi cu portocale. Ne‑am umplut buzunarele cu portocale după ce ne‑am bătut cu nişte ţigani pe care îi ştiam. Unul dintre ei, Carasu, era foarte crăcănat. Eram convinşi că asta se datora faptului că se fute‑n cur. Nu‑mi amintesc cine venise cu treaba asta, cert este că ne‑a spus‑o atât de convingător, încât nu ne îndoiam o clipă de adevărul acelor picioare crăcănate. Am mâncat portocale pe săturate, ascunşi în spatele cinematografului. De acolo ne‑am întors la primărie, unde focul era mai mare. De‑acum aduceau dinăuntru şi scaune. Ţin minte că m‑am pierdut de Bilă şi de Biberon, m‑am trezit în mijlocul unui grup de patru bărbaţi. Unul dintre ei era un ţigan, îl ştiam din cartier: gras, cu mustaţă mare şi cu o pălărie neagră pe cap, cu boruri mai largi. I se spunea Mătasă. Cei patru bărbaţi plănuiau o plecare de urgenţă la Bucureşti, la televiziune, unde să transmită ţării că la Orşova totul e bine. Unul dintre bărbaţi s‑a uitat la Mătasă şi i‑a zis:
— Bă, da‑ţi dai şi tu jos pălăria aia?
— Da, mă, ce dracu’, a zis Mătasă.
Bunica, bunicul şi tata s‑au dus din nou la spital, dar morga era închisă. Cum la Miliţie nu mai era nimeni, nu au avut ce să facă decât să aştepte, deşi tata ţipa la ei spunând că de‑acum e libertate. Unii doctori au zis că e şi nu prea e libertate, că Ceauşescu e în libertate deocamdată, nu noi.
S‑au îmbrăcat toţi trei în negru şi bunica a telefonat la Galaţi să le spună părinţilor Carlei nenorocirea. Părinţii ei şi un frate mai mic, de vârsta mea, pe care, culmea, îl cunoşteam, au ajuns la Orşova pe data de 24. Ne‑am dus toţi la morgă şi nici urmă de Carla, doi bătrâni morţi şi un doctor viu care a spus că fata moartă pe Dunăre a fost transportată la Severin, la morga de acolo, pentru că se făcuse dosar de trecere ilegală a frontierei.
— Dacă s‑a făcut autopsie, nu aveţi şi poze? a întrebat tata. Mătuşa a perceput în aceste spuse o mare cruzime, s‑a pus pe plâns.
— Dar puteţi să ne spuneţi cum arăta.
Doctorul a spus şi ei plângeau. Eu îl ţineam pe tata de mână şi mi‑era frică, îmi amintesc.
— Poate a plecat, poate nu era moartă, a zis fratele mai mic al Carlei şi părinţii ei s‑au pus pe plâns.
De‑acolo, tata cu părinţii Carlei s‑au urcat în Dacia noastră albă, frumoasă ca un norişor, cum zicea bunica după ce o spăla, şi au plecat la Severin. Am vrut să merg şi eu, dar nu m‑au luat. S‑au întors de acolo seara târziu fără nici un rezultat. Li s‑a spus că nu se ştie nimic de vreo fată adusă de la Orşova, iar la Procuratură e pustiu, doar pază militară şi atât.
În noaptea care a urmat i‑am auzit certându‑se pe părinţii Carlei. Bărbatul îi spunea că el nu ar fi lăsat‑o în vecii vecilor să plece, dar că l‑au bătut împreună la cap, au insistat şi uite unde s‑a ajuns. În camera noastră era linişte, nimeni nu mişca. După o vreme, bărbatul s‑a îmbrăcat şi a plecat la spital. A zis că mai bine stă acolo decât acasă.
Probabil te întrebi de ce încercase să treacă iarna. Tocmai pentru că puţini erau cei care făceau asta. Înţeleg că vară‑mea fusese îmbrăcată cu un costum de scafandru care trebuia s‑o protejeze cât de cât de frigul de afară şi de apa rece, până ajungea pe malul sârbesc, acolo unde s‑ar fi schimbat în alte haine, cărate în pungi, ferite de apă.
Tata s‑a dus şi a adus‑o pe mama de la Timişoara, eram şi fericiţi, şi trişti cu toţii.
A murit şi Ceauşescu, dar pentru mine Revoluţia nu se încheiase. Pe 26 decembrie, în piaţa plină de soare au venit câţiva sârbi cu mâncare şi băutură. Am cumpărat cu Bilă şi cu Biberon douăzeci de sticle de Coca‑Cola. Am mers pe faleză, am privit vapoarele în larg şi am băut Cola. În linişte, minunaţi de gustul acela divin, Coca‑Cola nu ne dezamăgea, merita morţi, merita sacrificii, merita orice. La un moment dat ni s‑a făcut rău. Biberon a vomitat, i‑a ţâşnit Cola şi pe nas, noi am râs de el până când ni s‑a făcut şi nouă rău. Până la urmă am vomitat toţi, am avut ameţeli şi am ajuns la concluzia că e foarte bună Coca‑Cola, dar e şi periculoasă.
Pentru noi, atunci s‑a încheiat Revoluţia. Pe faleză, în parcul rece, privind vapoarele care treceau pe Dunăre şi pentru care nimic din toate astea nu părea să aibă vreun sens.
În seara de Revelion, când toată casa era la fel, şi veselă, şi tristă, a venit la noi la uşă un bărbat scund. Ai mei l‑au primit în casă şi el le‑a povestit că, în noaptea de 18 spre 19 decembrie, fata de la morgă a fost „încărcată“ într‑o maşină frigorifică. A venit să ne spună pentru că îşi imagina ce e în sufletul părinţilor, dar până în acel moment îi fusese teamă să vorbească. Însă a spus că nu poate să intre în noul an cu treaba asta pe suflet. Asta era tot ce văzuse, dintr‑un birou mic de la etajul unu al spitalului, acolo unde intrase încercând să adoarmă.
— Maşină frigorifică? Ce fel de maşină frigorifică? a întrebat mătuşă‑mea.
— Maşină frigorifică, cum sunt alea care aduc carnea.
— Mare?
— Nu. Dar nici mică.
Au căzut de acord, ştiau despre ce maşină e vorba.
— Ce număr avea? a avut tata o revelaţie, iar ceilalţi l‑au aprobat din cap.
— Nu ştiu, nu se vedea de acolo de sus, a zis asistentul.
I‑au mulţumit toţi asistentului medical, să‑ţi dea Dumnezeu sănătate, mulţi ani, a plecat, ai mei s‑au aşezat cu toţii la masă, erau încrezători de‑acum, parcă şi moartea Carlei căpăta un sens.
După ora 12 noaptea, după ce s‑au pupat toţi cu toţi şi au plâns împreună, tatăl Carlei a spus că nu‑i lasă aşa, nu‑i lasă să scape, o să meargă la Bucureşti, dacă va fi nevoie o să‑i împuşte pe toţi, securişti nenorociţi, securiştii sunt de vină. Zi de zi a mers tatăl Carlei la procurori, la Poliţie de‑acum, când i s‑a schimbat denumirea, a făcut plângeri, sesizări, însă Carla nu era niciunde. Cu fiecare zi care trecea, cu toţii erau din ce în ce mai convinşi că procurorii le ascund adevărul, că se muşamalizează cazul, că e ceva necurat la mijloc din moment ce a dispărut cadavrul.
În martie 1990, tatăl Carlei era într‑un tren personal, mergea de la Severin, unde se mutase cu mătuşa şi cu vărul meu, la Bucureşti. Voia să intre în audienţă la ministrul de Interne. Era a patra oară când se ducea la Bucureşti, dar mai încrezător ca niciodată că va fi primit. Ce straniu e când îmi amintesc felul în care a povestit mătuşa:
— Juma de oră, nu mai mult, a adormit în tren, şi ăla a fost, i‑a stat inima. La Bucureşti, toţi coborau, el stătea acolo cuminte, zici că dormea.
Mi se părea atât de absurd că nimeni nu o întreabă cum ştie ea că o jumătate de oră a dormit, apoi a început moartea, orele, lunile, anii ei. Peste un timp nu m‑am mai întrebat însă, am rămas în minte cu imaginea aceea: toţi oamenii care coborau în Gara de Nord, iar el stătea cu ochii închişi la locul său. Să fi aflat adevărul, să se fi întâlnit chiar atunci cu Carla: „Dă‑i naibii, tati, cu ministerul lor, vino să‑ţi povestesc!“.
Dacă ar fi să existe o lume de apoi, pentru asta ar trebui să existe: să se întâlnească părinţii cu copiii morţi înaintea lor.
© Polirom
