(...) Contrar titlului (foarte subtil, de altfel), aici se derulează multe întîmplări care, adesea, te țin cu sufletul la gură, fiind menite să pună în evidență biografia accidentată a unei fete și, mai apoi, a unei tinere din Ardeal în întunecații ani ’80, aflată așadar într-o dictatură care invadează, fără scăpare, măruntele vieți și într-o societate patriarhală, în care aspirației feminine i se opune, întîi de toate, familia proprie, care trăiește încă în preistorie. Tocmai de aceea, feminitatea (în ipostaze diverse și sub aspecte variate, de la avînt la mutilare, cu dragostea, maternitatea și sexualitatea incluse) este tema dominantă a cărții. Desigur, mai există cîteva teme la fel de incitante, pe care cititorul le va descoperi în acest roman puternic și necruțător, pe care îl recomand cu căldură și cu încredere.” (Sanda Cordoș)
Alina Nelega este cunoscută mai ales ca autor dramatic. Piesele sale de teatru sînt jucate și premiate la nivel național și internațional. Dublă laureată UNITER, „Autor european” la Heidelberger Stückemarkt,
Honorary Fellow in Writing al Universității din Iowa, SUA, este profesor universitar și conduce masteratul de scriere dramatică al Universității de Arte din Tîrgu-Mureș.
Romanul
ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat a apărut anul acesta la Editura Polirom. Citiți mai jos un fragment.
ȘI ACUM, CE?
Ce‑o să se aleagă de ea aici, în locul ăsta în care nicio stradă nu‑i dreaptă, gara n‑are peron, coboară printre marfare şi merge o jumătate de kilometru până la ieşire, pe lângă gardurile scunde de fier ruginite, cu ţăruşi ascuţiţi, nici măcar nu poate să le sară, cu toate bagajele alea. Cară plase, rucsac, geamantanul vechi, legat cu sfoară. În el – aşternut de pat, cărţi, maşina de scris tot mai grea, ca o piatră de moară. Se târâie spre singurul hotel din oraş, noroc că gara nu e departe de centru. În aerul păstos al serii se lasă ceaţa şi începe să burniţeze, îşi muşcă buzele umede, alunecă într‑o crăpătură din asfalt, pe muşchiul galben, întins ca un mucegai. Întunericul se lasă repede, ea rătăceşte printre casele cu brazi uriaşi la poartă, fumul iese din hornuri, miroase a lemn ars, pâine proaspătă şi lapte. După o jumătate de oră îşi dă seama că a luat‑o în direcţia greşită, dar acolo nu puteai merge decât înainte sau înapoi, aşa că se întoarce greoi, ca o vacă gestantă, spre centru, unde e singurul hotel din oraş. Pe stradă se vorbeşte o limbă ciudată, guturală, nu era maghiara moale, elegantă, de la ea de‑acasă, pe care‑o înţelegea puţin – şi chiar îi plăceau ritmul şi sunetele alea greu de reprodus care se succedau melodic –, dar aici până şi în româneşte înţelegea greu ce i se spunea, toate vocalele erau alterate, cuvintele se aglutinau fără sens, trec secunde până când îşi dă seama că „vüneiorna“ înseamnă „vine iarna“, asta ţine loc de bună ziua, că vara nu ajungea niciodată acolo, în orice anotimp venea iarna – mai puţin iarna, când nimeni nu vorbeşte fiindcă nu poţi deschide gura, limba ţi se lipeşte de cerul gurii şi dinţii devin casanţi, nasul îţi amorţeşte şi buzele ard, aerul e irespirabil, ca azotul lichid, nici măcar nu poţi spune că e frig, nu se ştie ce e, cuvântul ăsta nu s‑a inventat încă în nicio limbă.
La minus 42 de grade ar trebui să se închidă şcolile, dar temperatura nu e oficial recunoscută, la televizor buletinele meteo raportează întotdeauna cu şapte‑opt grade sub limita de avarie. Predă, cu ochii lucioşi de febră, româna ca limbă străină unor băieţi care strănută tot timpul, dar sunt obişnuiţi, sunt mai rezistenţi ca ea. Nu‑i cheamă normal, Attila sau Laci sau Csaba, au nume nemaiîntâlnite, Edömér, Bolyk, Pongrác, Hunor, Csanád, Bulcsú, Lestár. Fetele sunt Cippóra, Erse, Firéne, nu Jutka sau éva sau măcar Emöke. Se străduieşte să pronunţe corect, să nu le stâlcească numele, iar ei râd: săraca – dar pe urmă nu mai râd, începe ora, ea le predă cu zel
Pupăza din tei, de‑acum băieţii or să fie duglişi, iar fetele leliţe, o să le spună măi, nu mai găbuiţi sendvişurile din cotloane, demâncarea e pentru pauza mare, ce tot horhăiţi, bojbăiţi şi mocoşiţi, staţi molcom. Poznă, suman, belea, adălmaş, spurci iarmarocul – construiţi propoziţii, vă rog! I ar ei construiesc cuminţi: „Azi dimineaţă am băut adălmaşul şi am mâncat pâine cu margarină“ şi „Mama mi‑a luat un suman nou de ziua mea“, iar ea trece la Mateevici, dar înainte face cu ei exerciţii de pronunţie: pâine, câine, comoară, adâncuri, şi î şi ă şi î şi ă – iar ei repetă în cor, după ea: „Limba noastră‑i o comoară, în adâncuri înfundată,/ Un şirag de piatră rară, pe moşie revărsată“. Adică „limbo nostre‑i o comore ün adüncur ünfündate, un şirog de piotre rore pe möşio revörsate”. Recită supuşi, reproduc sunetele alea cu care nu sunt obişnuiţi, ar putea fi şi chineză ; când spun „püine“, nu pâinea o văd, ci figura profei de română, obosită, excedată, care bate în catedră cu pixul ei roşu, păstrând ritmul. Şi acum toată lumea, în cor: püne, müne, küne. Învaţă pe de rost
Ardealul, fragment din
Românii supt Mihai‑Voievod Viteazul, ei recită cuminţi: „Pe culmea cea mai înaltă a munţilor Carpaţi se întinde o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările“ – punct. Partea cu „semănate de Domnul pe pământ“ a fost tăiată, bine că nu mai trebuie să audă pemünt, dar urmează „cap‑d’operă de arhitectură“ şi „măreţe pedestaluri înverzite“, „veşnică diademă de ninsoare“, peste tot autorul îşi exprimă sentimentele de dragoste şi admiraţie faţă de ţara românească, adică faţă de Ardeal. Poate vreunul o să intre cândva într‑un magazin şi o să ceară o pereche de şosete de „colori felurite“ sau o sticlă de apă din „püraie múgind groznic care se prevelesc ün cataracte“. De învăţat învaţă pe dinafară tot, cu hărnicie, iau note mari, dar tot nu înţeleg o boabă din ce le spune ea. Trăiesc acolo de secole, ca‑ntr‑o vizuină împădurită, vorbindu‑şi dialectul arhaic – păi ce cauţi tu aici, spune Ágota, profa de maghiară, supracalificată, cu doctorat la Cluj şi Budapesta, măi fată, eu mă străduiesc de ani buni şi tot n‑am reuşit să‑i învăţ ungureşte, iar tu vrei să‑i înveţi româneşte.
Lasă că erau şi români pe‑acolo, aduşi cu arcanul prin repartiţie guvernamentală, ca ea, moldoveni care vorbeau repede, dulcişor, amestecând duios neologisme punctate de î‑uri, ci‑uri, şî‑uri neaşteptate, aşa că ea zâmbea tot timpul, uneori o umfla râsul, vrând‑nevrând, începea să vorbească tot aşa, ca ei, mânca din alivencile lor cu mălai şi din şunca lor care era de fapt cea mai obişnuită slănină, răbdau veseli lângă vinişorul adus de peste munţi, de‑acasă, curat, fără zahăr, trimis de vreun tată care culegea via de sub casă ca să nu se piardă strugurii care creşteau sălbatic şi storcea în hârdău ciorchinii de Izabela parfumaţi înşelător, însă lichidul verde, acru, încă spumos, care n‑avea timp să fermenteze, măcar era natural, aşa că îl bea şi ea, în cantităţi semnificative, cu Vasilica cea blândă şi energică, profesoara de istorie de‑o vârstă cu ea şi cu Bombeu, proful de mate. Corectau extemporale şi teze, îşi arătau unii altora fotografiile cu familiile lăsate departe sau ajunse în alt capăt al ţării, aşteptau concediile să se întâlnească, ieşiri din exil spre acasă. Mi‑e dor de Moldova mea, plânge Vasi. E din Săvineşti, unde e un combinat chimic vestit, chiar lângă Piatra Neamţ, stă în chirie într‑un apartament cu R aluca, profă de geografie, ea nu e de la ţară, o dispreţuieşte pe Vasilica pentru că poartă fuste groase, croşetate şi trei perechi de ciorapi bărbăteşti în cizmele butucănoase. R aluca e din Bacău, oraş mare, reşedinţă de judeţ, e născută cu budă‑n casă, are pantaloni moi de stofă şi dulapul plin de pulovere pe care nu le împrumută: de caşmir moale, colorate diferit, turcoaz sau în nuanţe de piersică, zmeură, fistic – are şi unul negru, foarte elegant, care‑o face să pară chiar inteligentă, zice Vasi rea.
Şi‑acum, ce?
Munţi negri deasupra căldării. Brazi fioroşi în aerul dimineţii, oraşul ca un cimitir nou, cu morţi proaspăt îngropaţi. Ar vorbi cu ei, dar îi e teamă că‑i vor răspunde püne, müne, küne. Singurul hotel e în centru, pe firmă scrie
FenyŐ, acolo doarme prima săptămână, într‑o cameră umedă, după care o colegă miloasă îi face rost de o gazdă, la Mari, o secuiancă înaltă, brunetă, frumoasă şi vrednică, de vreo patruzeci de ani. Are un băiat adolescent, Jancsi, acneic, cu priviri lunecoase. Să mai înveţe şi el
románul, zice Mari, îţi fac o reducere dacă‑i dai nişte ore de română – şi pune masa, deschide uşa la cămară, e plină de borcane frumos aranjate, cu gogoşari, gogonele şi nişte castraveţi foarte verzi, ăştia‑s muraţi?
persze, sunt reţeta de la maică‑mea, îi pun cu din aia pentru strugure când creşteţi, rămâne verzi tot timpul – cu piatră vânătă? Dar e otrăvitoare,
méreg. Nu, nu,
Isten Őrizz, cum să fie,
egy kicsit nem méreg, puţin nu e otrăvitor, explică Marika, ăsta‑i secretul, un picătur, dar nu faceţ singur, trebuie să ştiaţi
pontos reţeta, face io dacă trebuie la tine. Până apuc eu să pun murături, nici casă n‑am – şi îşi înfige dinţii într‑un castravete crocant, iute. Stă la Marika înghesuită în camera cea mai mică a apartamentului, nici n‑are unde să‑şi pună hainele, nici loc în baie să‑şi pună peria de dinţi şi săpunul, prosopul şi‑l întinde pe calorifer în fiecare dimineaţă, se face că nu aude cum intră gazda după ea în baie, face curat, şterge pe jos, pre mult apă consumaţ, stropeşte pe jos ca bărbatu‑meu, şi el român fost, bombăne Mari întâi în româneşte, ca să‑nţeleagă şi ea, pe urmă ungureşte, toţi sunteţi la fel, mizerie pe jos la duş, trageţi apa de trei ori la budă, faceţi risipă şi nici să vă căcaţi curat, ordonat, nu ştiţi. Să nu mai bată la maşina de scris, noaptea ţăcănitul tastelor se aude în tot blocul, ea trebuie să meargă la lucru, băiatul la şcoală, nu se pot odihni şi ce tot scrie acolo, manifeste sau ce – nuuuu, fişe pentru teste, minte ea speriată, dar împachetează frumos maşina la loc în geamantan şi o pune bine, pentru când o să primească o garsonieră sau ceva. Se duce în fiecare dimineaţă şi vorbeşte cu tovarăşul Moşneag, vicele de la partid, completează formulare, scrie cereri, dă declaraţii, pentru când se vor da în folosinţă blocurile noi, de lângă Piaţa Mare, unde e casa de cultură. Se lucrează la ele, vede şi ea, trece des pe‑acolo. Betonierele mai mult stau, muncitorii au aprins focuri lângă gropile îngheţate, macaragiii suflă în mâinile înmănuşate, muncesc trei‑patru ore pe zi, când prind câteva raze de soare, mai mult de formă. Beau tot timpul din sticle de apă minerală de pe care‑au răzuit etichetele, dar nu e apă, unul mai tânăr o invită mai mult prin semne să se aşeze lângă foc, ei îi clănţăne dinţii pe gâtul sticlei, trage o duşcă lungă, nu e chimionul dulce secuiesc, e ţuică tare de brad, se înroşeşte la faţă, tuşeşte, ei o bat pe spate, ea le oferă ţigări cu filtru, Snagoave, acum e profesoară, nu mai fumează fără filtru, dar şi astea sunt pline de cotoare, nu se aprind, pufăie greu în aerul prăfos. Ăla mai tânăr fumează Symphonia, ţigări ungureşti mult mai bune, îi dă şi ei, dar gura îi e deja amară şi îi vine să verse, se ridică să plece, le zice
viszontlátásra, ei râd şi se bucură că măcar un cuvânt le spune în ungureşte românca asta, pare de treabă, chiar dacă a venit aici să‑i înveţe pe copiii lor – ce? Că limba ei, zice unul mai bătrân, cu mustaţă pe oală şi ochi tăioşi, oricum o învaţă: băieţii în armată, iar fetele, ele se mărită şi nu le trebe, numa’ dacă dau peste vreun român şi‑atunci o s‑o sugă vrând‑nevrând din pulă. Ei râd mânzeşte, bătrânul mai zice că poate să‑şi găsească şi ea vreun secui dacă vrea să‑nveţe ceva nou, strigă după ea, dar ea e deja departe şi o vreme nu mai trece pe‑acolo să vadă cum se‑nalţă noul cartier de blocuri.
Şi‑acum, ce?
© Polirom
