Povestitor în marea tradiție europeană a Fraților Grimm, neîntrecutul Wilhelm Hauff a plăsmuit o lume încărcată de magie și miraculos și a populat-o cu pitici de tot hazul, prinți cutezători, vrăjitoare urâcioase, păsări fermecate, negustori iscusiți și palate minunate. Dar nu s-a mulțumit cu atât: și-a înmuiat pana în cerneala celor
O mie și una de nopți și a zugrăvit caravane strălucite, califi înțelepți și cadâne încântătoare. Iar tărâmul astfel născocit, pe care îl veți găsi adăpostit între copertele acestei cărți, întrece în fascinație toate tărâmurile născocite vreodată de un povestitor: e un loc unde granița dintre bine și rău e mai anevoie de dibuit, luptele dintre cei buni și cei răi nu se dau numai cu spada, iar eroii trebuie să se bizuie și pe înțelepciune, nu doar pe vrăji, ca să iasă din încurcături.
WILHELM HAUFF (1802-1827) este unul dintre cei mai populari autori germani din toate timpurile. Culegerile lui de basme au fost traduse în toată lumea, s-au bucurat de nenumărate ediții și au încântat generații la rând. Pasiunea lui pentru cărți și mai ales pentru povești a început încă de la vârsta de șapte ani, când a descoperit în biblioteca bunicului matern volume de legende populare, romane cavalerești, romane istorice și multe altele. Hauff și-a desăvârșit educația la Universitatea din Tübingen, unde a studiat filozofia și teologia. După terminarea studiilor, a devenit profesorul particular al copiilor ministrului de război din Würtemberg (pe atunci teritoriu german independent, astăzi parte a landului federal german Baden-Würtemberg) și pentru ei a început să scrie basme, pe care le-a publicat apoi în
Almanahul poveștilor din anul 1826. multe dintre poveștiile lui Hauff aveau o temă orientală (
Muc cel mic,
Povestea Califului Barză,
Povestea vasului nălucă), altele erau situate în spațiul german (
Hanul din Spessart,
Inimă rece). Încă de la prima publicare, acum aproape două sute de ani, basmele lui Wilhelm Hauff au avut și continuă să aibă un enorm succes și la cei mici, și la cei mari.
Citiți mai jos una din aceste povești celebre.
POVESTEA CALIFULUI BARZĂ
I
Într-o frumoasă după-amiază, califul Rașid din Bagdad ședea în tihnă, cu picioarele încrucișate pe divan; dormise puțin, căci era o zi caldă, și acum, după somn, se simțea foarte voios. Trăgea câte un fum din narghileaua din lemn de trandafir, sorbea înghițitură cu înghițitură din cafeaua pe care i-o turna un rob; își mângâia de fiecare dată, mulțumit, barba – semn că-i plăcea cafeaua. Într-un cuvânt, pe fața lui se citea că se simte bine. Acesta era ceasul cel mai prielnic să stai de vorbă cu califul, ceasul în care era tare blând și binevoitor. Din pricina asta, marele vizir Mansor îl vizita în fiecare zi tocmai la acel ceas. Și în după-amiaza aceasta se înfățișă ca de obicei, gânditor, însă cu mult mai gânditor decât în alte rânduri. Califul scoase pentru o clipă narghileaua din gură și întrebă:
- De ce ai o față atât de îngândurată, o, marele meu vizir?
Vizirul își încrucișă brațele pe piept, se plecă î fața stăpânului său și răspunse:
- Stăpâne, nu știu dacă am o față îngândurată, dar jos, la porțile palatului, se află un boccegiu care are de vânzare lucruri atât de frumoase, încât tare îmi pare rău că n-am mai mulți bani.
Califul, care de mult voia să-i facă o bucurie marelui său vizir, trimise jos un arap să-l cheme pe neguțător. Robul se întoarse degrabă cu un grăsan scund, arămiu la față, îmbrăcat în straie ponosite și care ducea o besactea. Înăuntru se aflau perle, inele, pistoale cu plăsele bătute în pietre scumpe, cupe, piepteni. Califul și vizirul le cercetară pe toate pe îndelete, și, în cele din urmă, califul cumpără pentru el și pentru Mansor niște pistoale de toată frumusețea, iar pentru soția vizirului – un pieptene.
Neguțătorul se pregătea tocmai să închidă besacteaua, când califul zări un mic sertar și întrebă dacă și acolo sunt lucruri de vânzare. Neguțătorul scoase din sertar o cutie în care se aflau o pulbere negricioasă și o hârtie acoperită cu o scriere ciudată, pe care nici califul, nici Mansor nu o putură desluși.
- Am primit cândva praful și hârtia de la un neguțător, care, la rândul lui, le-a găsit pe o uliță din Mecca, lămuri boccegiul. Nu știu ce putere au și vi le dau pe nimica toată. Mie nu-mi sunt de niciun folos.
Califul, căruia îi plăcea să aibă între cărțile sale scrieri vechi, chiar dacă nu le putea citi, îi cumpără hârtia și cutiuța. Încuviință apoi plecarea neguțătorului... Califul dorea foarte mult să dezlege slovele acelea tainice, și-l întrebă pe vizir dacă nu cunoaște pe cineva care să-i ajute la treaba asta.
- Mărite doamne și stăpâne, spuse vizirul, lângă marea moschee locuiește un om cu numele de Selim cel învățat; el știe toate limbile. Dă poruncă să se înfățișeze degrabă: poate află el taina acestor slove.
Învățatul Selim fu adus de îndată.
- Selim, grăi califul, se spune că ai fi foarte învățat; iată scrierea aceasta; citește-o! De vei ști s-o dezlegi, te voi răsplăti cu straie noi, de sărbătoare, iar de nu, vei primi douăsprezece palme și douăzeci și cinci de lovituri la tălpi, căci atunci în zadar ți s-ar mai spune „Selim cel învățat”.
Selim făcu o temenea și răspunse:
- Facă-se voia ta, stăpâne!
Privi îndelung scrisul și deodată strigă:
- De nu e limba latinească, stăpâne, să mă spânzuri!
- Spune ce scrie, dacă e latinească! porunci califul.
Selim începu să tălmăcească:
- „Omule, tu, care vei găsi aceasta, slăvește-l pe Allah pentru bunătatea sa. Cineva va trage pe nas din pulberea asta și va rosti în același timp cuvântul Mutabor, acela se va putea preschimba în orice jivină și va înțelege graiul dobitoacelor. De va voi să-și capete iară înfățișarea omenească, să se plece de trei ori către răsărit și să rostească același cuvânt. Dar ferește-te să râzi în timpul cât ai înfățișarea de lighioană, căci vorba fermecată piere de îndată din mintea ta și rămâi cu chip de jivină.”
Selim cel învățat isprăvi de citit. Califul se arătă nespus de mulțumit și-l puse pe învățat să facă jurământ că nu va dezvălui nimănui taina aceasta: îi dărui apoi straie frumoase și-l lăsă să plece, după care grăi către marele său vizir:
- Am făcut un târg bun, Mansor. Cât mă bucur că voi putea lua chip de jivină! Mâine-dimineață să vii la mine. Mergem împreună pe câmp, tragem pe nas din cutiuță și vom putea să ascultăm tot ce se vorbește în văzduh, în apă, în pădure și pe câmp.
II
A doua zi dimineață, după ce califul luă o gustare și se îmbrăcă, marele vizir se înfățișă, după cum i se poruncise, ca să-l ia la plimbare. Califul vârî la cingătoare cutiuța cu pulberea fermecată, spuse curtenilor să rămână în urmă și porni înainte, însoțit numai de marele vizir. Colindară prin întinsele grădini ale califului, dar în zadar căutară niscaiva vietăți ca să poată încerca praful vrăjit. În cele din urmă, vizirul fu de părere să meargă mai departe, înspre iaz, unde văzuse adeseori tot felul de viețuitoare, mai ales berze, care se plimbau întotdeauna pe acolo, pășind grav și clămpănind din cioc.
Califul urmă sfatul vizirului său și se îndreptă cu el spre iaz. Când ajunseră acolo, văzură o barză ce pășea îngândurată încoace și încolo, căutând broaște și clămpănind din cioc. Undeva, departe, în văzduh, plutea o altă barză, venind într-acolo.
- Pun rămășag pe barba mea, mărite stăpâne, zise marele vizir, că năltăroagele astea două își vor spune acum lucruri vrednice de auzit. Ce-ar fi să ne prefacem în berze?
- Bine ai grăit, răspunse califul. Dar, întâi și întâi, să ne amintim cum trebuie să facem ca să luăm din nou înfățișare omenească. Așadar, dacă ne închinăm de trei ori către răsărit și rostim cuvâtul
Mutabor, eu voi lua din nou chip de calif, și tu, de vizir. Dar pentru nimic în lume nu trebuie să râdem, căci atunci suntem pierduți!
În timp ce califul vorbea astfel, cea de-a doua barză se roti încet deasupra capetelor lor și se lăsă ușor pe pământ. Califul scoase repede cutiuța de la brâu, trase praf pe nas, îi dădu și marelui vizir și strigară amândoi într-un glas:
„Mutabor!”
Deodată, ca prin farmec, picioarele li se subțiară, se făcură lungi și roșii, frumoșii iminei galbeni ai califului și ai însoțitorului său se preschimbară în labe urâte de barză, brațele se prefăcură în aripi, gâtul se înălță din umeri și se lungi cu un cot, bărbile se făcură nevăzute, iar trupul li se acoperi cu pene albe.
- Ai un plisc frumos, vizire, spuse califul, mirându-se îndelung. Pe barba Profetului, așa ceva n-am mai văzut în viața mea!
- Mulțumesc preasupus, răspunse marele vizir, făcând o plecăciune, dar, dacă-mi este îngăduit, aș spune că Înălțimea Voastră arătați ca barză aproape mai frumos decât în chip de calif. Dar, dacă Înălțimea Voastră dorește, să le ascultăm pe prietenele noastre de colo și să vedem dacă într-adevăr înțelegem graiul berzelor.
În timpul acesta, cea de-a doua barză se lăsă pe pământ, își curăță picioarele cu ciocul, își netezi penele și se îndreptă spre prima barză. Cele două berze noi-nouțe se apropiară grabnic și auziră, spre uimirea lor, următoarea convorbire:
- Bună dimineața, doamnă Picior-Lung, ați ieșit atât de devreme la câmp?
- Bună să-ți fie inima, dragă Clămpăne-Cioc! Iată, am adus o mică gustare. Vrei o ciozvârtă de șopârlă, sau o pulpiță de broască?
- Mulțumesc frumos; azi nu prea am poftă de mâncare. Am venit pentru altceva la câmp. Astăzi trebuie să dănțuiesc în fața oaspeților tatălui meu și vreau să fac în taină câteva încercări.
Și tânăra barză începu să se plimbe pe câmpie, făcând mișcări năstrușnice. Califul și Mansor o urmăreau cu uimire. Când o văzură însă ridicând un picior și fâlfâind grațios din aripi, cei doi nu se mai putură stăpâni: din pliscurile lor izbucni un râs nestăvilit, care nu mai contenea. Califul se potoli cel dintâi.
- Să te prăpădești de râs! strigă el. Petrecerea asta nu-i plătită nici cu aur! Păcat că prostănacele au fugit de râsul nostru, alminteri te pomenești că ar fi început și să cânte!
Dar deodată marele vizir își aminti că nu era îngăduit să râzi în timpul vrăjii și îi împărtăși califului îngrijorarea sa.
- Pe Mecca și Medina! Ar fi o glumă proastă să rămânem berze! Amintește-ți tu neghiobul acela de cuvâtn; mie nu-mi vine în minte.
- Trebuie să ne plecăm de trei ori spre răsărit și în același timp să spunem:
Mu-mu-mu...
Se întoarseră cu fața spre răsărit și se plecară mereu, atingând pământul cu pliscurile. Dar, vai, cuvântul fermecat le pierise din minte și, oricât se înclina califul și oricât bolborosea vizirul său
mu-mu-mu, nu și-l aminteau, și pace. Bietul Rașid și vizirul său erau sortiți să rămână berze.
Citiți povestea în întregime, splendid ilustrată de Livia Rusz, în volumul
Basme, reeditat la începutul acestui an la Editura Humanitas. Traducerea din limba germană îi aparține Irinei Vlad.
Ilustrație: Livia Rusz © Humanitas
