Fiind născută în 1989, însă, și neavând amintiri proprii despre cum era „înainte”, ea va trebui să înceapă să construiască de la zero trecutul recent. Regizorul cu care lucrează o presează să-i dea noi și noi variante ale scenariului, de care este în permanență nemulțumit, astfel încât povestea ajunge să ia forme tot mai contorsionate, în care niciun element nu mai are nicio legătură cu adevărul istoric.
Între timp, moare tatăl Soniei, absent din viața ei de la o vârstă fragedă, iar sora vitregă o convoacă pentru atacarea testamentului. În felul acesta, Sonia va ajunge să-și cunoască bunicul patern, un personaj controversat în micul oraș de provincie în care locuiește, de la care speră să obțină câteva răspunsuri la întrebările ei legate de trecut.
Lavinia Branişte s-a născut în 1983, la Brăila. A studiat limbi străine la Cluj-Napoca şi Bucureşti. A debutat în 2006 cu volumul de poezii Poveşti cu mine, după care au urmat două volume de proză scurtă, Cinci minute pe zi (2011) şi Escapada (2014). A scris şi cîteva cărţi pentru copii: Rostogol merge acasă (2016), Jungla lui Toco (2016), Rostogol păzeşte pepenii (2017) şi Melcuşorul (2018). Interior zero, primul ei roman, a fost tradus în limba germană la Editura Mikrotext.
Romanul
Sonia ridică mâna se află în curs de publicare la Editura Polirom. Citiți mai jos un fragment.
SONIA RIDICĂ MÂNA
Vlad își mai ia o cutie de porumb și o pungă cu un mix de salate, plătește la casă, apoi ies amândoi în piațetă și se așază pe o bancă flancată de două coșuri mari de gunoi. El desface cutia de porumb, scurge zeama lângă un copac, apoi desface și punga de salate și începe să ia cu mâna când porumb, când frunze. Conserva de ton și-a pus-o în geanta de umăr.
- Vrei? zice el și-i întinde cutia de porumb.
- Cine ești și de unde vii? spune ea și-l vede cum zâmbește în timp ce rumegă niște frunze. Asta mănânci tu de obicei pe stradă? îl întreabă.
- Nu, de obicei nu mănânc pe stradă, dar faptul că sunt cu tine mi-a dat curaj.
Se uită la ea în timp ce-și toarnă în gură boabe de porumb, de parcă ar fi într-o reclamă.
Vreau să fiu și eu așa liberă, se gândește Sonia.
Mai mult decât nebun sau nesimțit, Vlad Petre i se pare liber.
- Uite, am vorbit cu securistul să te vezi cu el..., începe Vlad. Doar că n-o să recunoască că a fost securist. Dar știu sigur că a fost. Zi-i că vrei să faci o carte despre viața lui, o să fie flatat și-o să-și dea drumul la limbă. A lucrat la Buftea, cascador. Îți dai seama... Poți să-l folosești ca model pentru ăla care-i aplică o corecție corporală amantului.
Cum vede Vlad poveștile și personajele, ca niște bunuri disponibile în lume la tot pasul. Care trebuie doar culese și asamblate.
- Mergi cu mine? întreabă ea.
- Îți dau numărul lui până una-alta și vedem. Poate miercuri la zece. I-am zis că te duci.
Miercuri la ora zece ea e în fața blocului, îl așteaptă de jumătate de oră pe Vlad, care apare într-un târziu cu mașina. Stau amândoi în spațiul acesta închis, iar ea e stăpânită de o frică nedefinită.
În timpul drumului nu vorbește niciunul dintre ei.
Ioniță îi așteaptă la colțul străzii.
- Uite fata, zice Vlad și ține mâna secunde lungi pe umărul Soniei.
Ioniță râde cu dinții lui stricați, duhnește a băutură de dimineață.
- Întâi să-mi zici tu exact ce vrei să faci, spune el foarte vesel și interesat.
- Nu mergem înăuntru? întreabă Vlad.
Ioniță răspunde încet și conspirativ, cu o grimasă adâncă, ce-i pune în mișcare absolut toate ridurile feței.
- Nu, măi Vlade, că e dezastru înăuntru. Mi-e rușine.
- Nu mai vine femeia aia pe la tine?
- Ce să mai vină..., spune el amărât.
Sonia e surprinsă de această aparentă prietenie. I-l face pe Vlad mai ciudat și mai interesant. Poate colecționează surse de povești sau poate îl interesează cu adevărat soarta lui Ioniță și a femeii care, printre altele, îi face și curat.
- Hai că stăm aici, spune bătrânul. Dă și tu o țigară, mai zice el, iar Vlad, care aștepta momentul, scoate un pachet neînceput din buzunar și i-l dă.
Ioniță speră că va fi angajat pentru o cascadă. Începe să-i spună Soniei ce calități are, ce încă mai e în stare să facă. E din părinți care au lucrat la circ, a fost motociclist profesionist timp de douăzeci și doi de ani, îi asigură că n-o să cadă în cap, ci o s-alunece pe-o parte.
- Hai că eu vă las, spune Vlad și se retrage.
Sonia se întoarce către el neajutorată.
- Vorbim mai încolo, ok? zice el, se urcă în mașină și trântește portiera.
Acum nu mai are rost să-l mai întrebe nimic.
- Deci ce te interesează mai precis? spune Ioniță, suflând într-o parte fum de țigară.
S-a lămurit că nu e vorba despre un job.
- Ce vrei să-ți povestesc?
- Nu știu exact, spune ea și o apucă o oboseală cosmică, de parcă ar fi Dumnezeu care acum trebuie să desfacă pământul de apă. De unde se începe treaba asta?
- Eu am făcut de toate, spune Ioniță. Mi-am dat foc, am sărit cu motocicleta, am sărit cu mașina, am sărit de la geam, am sărit de pe... cum îi zice?
Face un semn cu mâna în sus.
- Acoperiș?
- Nu, măi. De pe vagon. Am oase rupte și la mâini, și astea mici de pe aici, și astea mai mari, umărul de două ori, piciorul ăsta, și aici. Și uite...
Își ridică maieul și-i arată un petec de piele arsă.
Omul e un fel de cartea lui Mitică Dragomir, dar mai cu suflet. Totuși, sunt sute de pagini de informație irelevantă. El vorbește și ea ascultă și la un moment dat îl întrerupe brusc:
- Dar ați cunoscut pe cineva din Securitate?
Ioniță se oprește câteva secunde. Răspunsul lui începe cu o față acră în toate cutele pielii și apoi ies și cuvintele, după ce le plimbă prin gură:
- Ei..., ce Securitate, măi, e o prostie. Când v-aud pe toți cu Securitatea... Voi, tinerii, să nu mai credeți ce vedeți la televizor toată ziua.
- Dar nu de la televizor vă întreb, că nu mă uit. Eram curioasă cum era să fii securist. Poate mă ajută pentru un personaj. Te simțeai vinovat?
- Fii atentă. Toată lumea era cu partidul. Că te luau cu forța, aia e, dacă nu erai cu partidul n-aveai serviciu, n-aveai nimic.
- Dar eu am citit într-o carte că atunci când ieșeau la recrutat, aveau și planul B, în caz că refuză subiectul să coopereze.
- E, ai citit tu o carte. Îți zic eu cum era, că eu am trăit, tu n-ai trăit. Câți ani ai?
- Păi n-am apucat vremurile alea...
- Ei, vezi? Îți zic eu, nu era mare scofală. Voiau să știe cine are dolari, cine face bancuri, din astea. Subsemnatul, informez că Icsulescu a venit acasă la ora trei, avea o sacoșă goală și nu părea suspect. Înțelegi? Și te lăsau în pace. Eu oricum le inventam, că doar nu era să stau la geam toată ziua. Sau la lucru, unde lucram eu, doar nu era să stau să mă uit după toată lumea dacă a râs la bancuri. Îți zic eu, toată lumea scria.
- Ăsta nu e un argument, nu v-ați gândit niciodată că ați fi putut să refuzați orice colaborare?
- Da’ ce, asta e colaborare? N-am dat în cap la nimeni, altfel îmi dădeau ei mie! Păi eu de câte ori am ajuns pe la spital... Tu știi ce însemna să ai pilă și să n-ai pilă?
- Păi știu, că și acum e fix la fel.
- Nu-i adevărat, acum dacă ai bani te duci la particular și gata. Atunci aveai bani degeaba dacă nu te băgau în seamă.
Ioniță devine tot mai nervos, e clar că nu știe să-l ia cu frumosul.
- Dar spuneți-mi altceva.
- Voi nu pricepeți, mă. Nu pricepeți nimic. Vă place să acuzați și habar n-aveți.
- Poate încercăm și noi să înțelegem.
- Ce înțelegeți, că văd că-ți spun și degeaba. Toată lumea scria.
- Dar de ce? Asta e problema. De ce?
Ioniță strivește cu ciudă mucul de țigară. Și mai scoate una.
- Bine, spune Sonia.
Simte că deja l-a pierdut și oricum știa că vine degeaba. Cu cât vorbește cu mai mulți despre trecut, cu oameni care au propriile lor amintiri, adică (despre care ei cred că sunt chiar de atunci, rămase nealterate în mințile lor), în loc să capete coerență, imaginea trecutului devine tot mai ambiguă.
- Poate peste treizeci de ani, când o să ne uităm înapoi la anii ăștia de acum, i-a zis ea într-o zi lui Dani, nu tu și cum mine, ci noi, oameni de toate vârstele și ocupațiile din țara asta, când o să ne uităm înapoi la perioada de acum, cred că o să descoperim că avem o experiență comună. Iar diferențele între amintirile noastre vor avea logică. Dar când mă uit în urmă acum, prin ochii ăstora cu care vorbesc, că numai ochii ăștia îi am, mi se pare atât de disparat totul. Așa, cum să zic... explodat pe toți pereții. Fiecare o ține pe a lui.
- Poate că lista de interdicții violente i-a făcut pe oameni să se refugieze prin cotloanele sufletului și de-asta au o raportare atât de personală? Poate pentru că nu se discutau public teme de interes?
- Cum poți să-ți dai seama cum a fost? a zis Sonia și s-a bosumflat.
- Dragă. Tu culegi ce-ți trebuie. Doar e ficțiune.
- Ficțiune istorică.
- Ficțiune monden-istorică.
- Crezi că-i judecăm prea aspru pe părinți că n-au făcut nimic și n-au mișcat în front?
- Nu. Știu și ei că nu și de-asta stau cu capul în jos de rușine acum.
- Ai tăi.
- Da, ai mei, a zis Dani. Dar bine măcar că votează cum le zic eu.
Ioniță bate apa în piuă în continuare, ba chiar se contrazice de vreo două ori. Nu-și mai asumă nimic. Și nici nu spune nimic sincer, de parcă ar încerca să protejeze ceva sau pe cineva, poate chiar pe el.
- Dar mai spuneți-mi un lucru, spune Sonia. Îi vedeați sfârșitul?
- Cum adică?
- Vă așteptați să pice? Sau credeați că n-o să se termine niciodată?
- Niciodată! Nu credeam c-o să se termine, totul părea așa bine așezat. Și cum să zic..., stabil.
- Dar se știa că Ceaușescu era foarte bolnav.
- Da, dar se pregătea fi-su să preia. Era bun Nicușor. Când era el la Sibiu n-a întors odată camioanele cu carne care plecau la export? Că vedea și el că lumea n-are ce mânca.
- Păi și dacă întorcea odată trei camioane rezolva tot?
- Măi, iar ai o problemă de atitudine, zice bărbatul și dă din cap nemulțumit.
Nu-l cunoaște deloc pe acest Ioniță și-i este greu să-și dea seama dacă este ambiguu doar ca s-o deruteze pe ea, fiindcă se teme să-i dea informații, sau dacă așa e el cu totul, un om confuz, cu amintiri extrem de fluctuante, de la un minut la altul.
Nu dorește să-l exploreze mai mult pe Ioniță.
Ar vrea să-i ofere ceva fiindcă se simte vinovată că i-a răpit din timp și, de asemenea, că l-a dezamăgit. Nu va scrie o carte despre el și despre beteșugurile pe care i le-a creat meseria.
Îl lasă la colțul străzii fumând, cu o mână în buzunarul de la pantaloni, și traversează intersecția. Intră într-un Mega și caută raftul cu băuturi. Se gândește să-i cumpere un vin.
Sus de tot, pe ultimul raft, unde ea nu mai ajunge cu mâna, e ultima sticlă dintr-un anume vin roșu. Pe aia o vrea pentru Ioniță. Nu vrea nimic altceva, asemănător, i s-a cășunat pe sticla aia pe care abia o zărește în fundul raftului. Se uită în stânga și-n dreapta după un angajat căruia să-i ceară ajutorul și nu vede pe nimeni. În general e plin de ei, mișună prin tot magazinul, cu șefii, dar și gardienii urmărindu-i, însă acum nimic. Așteaptă mult și bine lângă raftul de băuturi, lupta ei acum e să aștepte. Dacă renunță și iese din magazin, nu știe ce urmează pentru ea, cum i se va desfășura în față ziua de azi.
Va trebui să pornească spre casă, va trebui să se apuce de lucru. Va trebui să se oprească din citit, a transformat scenariul acesta într-o teză de doctorat pentru care se documentează haotic, nesfârșit, și despre care știe deja că nu o va scrie până la capăt niciodată.
Se uită în telefon și vede un mail de la Vlad, cu două linkuri către două filme, fără niciun comentariu. Se face și ăsta c-o ajută.
Într-un târziu trece grăbit un băiat cu tricou roșu de Mega și ea-l oprește brusc și-i spune că vrea sticla de vin. Băiatul e mai scund decât ea. O privește neajutorat.
- Dar n-am cum să v-o dau de-acolo.
- Nu puteți chema un coleg?
Băiatul pare blocat.
- Păi cine a pus-o acolo? insistă Sonia.
Își dorește un dialog normal cu cineva pe ziua de astăzi.
Băiatul continuă să tacă.
- Mă urc eu după ea dacă-mi aduceți un scăunel, zice.
Iar pe fața lui se instalează groaza.
- Sau o lădiță? Sigur aveți ceva prin depozit.
Dar el e terorizat de idee, pare genul de lucru pentru care ar fi apoi biciuit de șeful său.
Cum să-i aducă o lădiță?
- Bine, spune el, și dispare în depozit prin fâșiile grele de cauciuc din ușă.
Și apoi trece foarte mult timp și băiatul nu iese, și-l imaginează ascuns undeva, paralizat de frică.
Deschide linkurile de la Vlad. A ajuns deja la birou, oare are un birou?
Mâna ei apasă reply și tastează fără ea: Ziceai că vorbim și de contract?
Ridică privirea și se trezește din nou în magazinul acela străin, abandonată de băiatul scund.
Dar la un moment dat trece un domn înalt și ea se scuză și-l roagă frumos și-i spune zâmbind:
- Mă tem că doar pe aia o vreau.
Bărbatul se înalță pe vârfuri și întinde mâna, i se vede efortul pe față, apucă sticla de gât și i-o dă. Ea împreunează palmele și-i mulțumește din suflet.
La coadă e haos. Pe o plăcuță scrie că e rând unic de așteptare, dar lumea se bagă în față. Gardianul stă acolo și nu zice nimic.
Sonia se ia de el, apoi se ia de casiera care nu-i atenționează pe clienți. Unul dintre cei care s-au băgat în față face un comentariu jignitor despre nevoile ei sexuale.
Iese din magazin cu sticla în mână, clocotind de furie. Se simte foarte, foarte slabă. Inadecvată. N-are unde să fugă.
Se întoarce spre colțul unde l-a lăsat pe Ioniță, dar acesta nu mai e acolo. Nu știe cât timp a trecut până s-a întors ea cu sticla, nici nu-i știe adresa, nici n-are pe cine să întrebe unde locuiește un anume Ioniță, șaizeci plus, oarecum bețiv. Fost cascador. Atât a știut despre el când a venit și tot atât știe și acum, nimic în plus.
Bagă sticla de vin în rucsac. Oare ar putea să i-o dea mai încolo?
Nu. Ce să mai caute mai încolo?
***
- Hai să vorbim un pic despre atitudinea asta de Zorro, zice Ioana, când îi povestește cât s-a simțit de umilită când a ieșit din magazin.
Soniei i se pare că zâmbește în colțul gurii și că i-o spune în bătaie de joc, iar Ioana îi citește imediat gândul.
- Tu ai zis prima dată de Zorro. De la tine am luat cuvântul...
- Pe tine nu te deranjează când se bagă lumea în față la coadă? zice Sonia.
- Nu cred că m-apucă tremuratul, totuși. De ce simți nevoia să faci ordine la coadă la supermarket?
- Deci tu zici că e ok să acceptăm orice fel de comportament?
- Ce altceva îți mai este greu să accepți?
Îi vine să se ridice de pe canapea și să plece pur și simplu, dar e politicoasă. Așa că tace. Și Ioana înțelege din asta că se gândește foarte mult.
- Vreau să înțeleg ce te-a înfuriat de fapt în ziua aceea.
- Faptul că lumea se bagă în față?
- Cine e de vină?
- Nu știu... România?
- Aha..., face Ioana, de parcă ar fi prins un indiciu cheie.
Își notează în carnețel, lăbărțat: România.
Sonia e convinsă că-n altă țară Dumnezeu i-ar crea mai puțină repulsie. Că prin alte locuri, mai spălate, e utilizat în scopuri mai discrete, iar oamenii se folosesc de el mai puțin pentru a-și justifica neputințele. Și atunci ar putea și ea să și-l apropie. Dumnezeul românesc nu-i place.
Dar nu, nu despre Dumnezeu e vorba, ce naiba. Bineînțeles că nu despre Dumnezeu.
Doar nu de-asta o plătește pe Ioana, cum de-a ajuns să se gândească la Dumnezeu?
- Faza e că nu-mi iese nimic, zice ea. Și am nevoie să-mi iasă ceva, înțelegi? Am nevoie să fiu bună la ceva.
***
[...]
Nu-și amintește sfaturi de viață de la mama, în afară de unul care le-a făcut pe amândouă să râdă când mama l-a scos nonșalant.
„Fă-te că n-ai înțeles.”
Era vorba despre un bărbat, pe la început, când vorbeau despre bărbați. Sonia era studentă, iar acesta era un tip considerabil mai în vârstă și nu pe deplin disponibil, care i-ar fi complicat existența. Până să se facă ea că n-a înțeles, bărbatul ori și-a pierdut interesul, ori a dat dovadă de un incredibil bun-simț și s-a retras, fără să mai insiste. Sonia a ales să creadă această a doua variantă, dar mult mai târziu, când s-a prins că trecutul poate să și-l povestească precum dorește ea.
Am fost iubită și ocrotită, își zice ea. Am fost frumoasă și o să mai fiu.
„Fă-te că n-ai înțeles” devine un sfat din ce în ce mai interesant și mai util, totuși.
- Știi că taică-său a fost securist, zice mama, în această conversație cu replici rare, pe care o au pe canapeaua din sufragerie, în fața televizorului care merge cu sonor mic pe un canal cu emisiuni culinare.
Sonia se întoarce către ea și o privește lung.
- Socru-meu... Mă rog, a mai fost socru și pentru altele, nu știu dacă ar trebui să-i mai zic așa. Bunicu-tău, cum ar veni. Poate te ajută pentru cartea ta. Dacă vrei să te duci.
- E un scenariu, nu e o carte.
- Ei, ce-o fi.
- Cum adică să mă duc?
Nu s-a gândit niciodată la această posibilitate.
- Pot să te pun în legătură cu el. Poți să stai la nașa, i-ar plăcea să mai știe de tine. Sau chiar la el, cred că stă singur.
- Dar cu nașa mai vorbești?
Mama dă din cap că da. N-are curaj să pronunțe cuvântul. Ea a ținut legătura cu toată lumea și a știut tot despre toți.
- Cum ai putut să mă excluzi din povestea asta? zice Sonia.
- Am crezut că nu vrei să mai știi de el...
Fă-te că n-ai înțeles, îi strigă îngerul din peșteră.
Și apoi îi mai spune:
Du-te.
Și acum îl aude atât de clar încât are impresia că a lăsat o clipă cartea și a ridicat capul către ea.