„Joaca cu sunetele și cuvintele este maniera mea de a face muzică"

Aceasta este prima vizită în România a autoarei de când a părăsit țara cu peste 30 de ani în urmă. Cu o săptămână înaintea Zilelor Literaturii, am întâlnit-o la București pentru a purta o discuție despre propria istorie, despre accesul său la limbi și ce înseamnă ambele pentru munca sa.

—————————————————————————————————————————————

Leonhard Schmitt: Te afli pentru prima oară în România după emigrarea în Germania împreună cu părinții tăi în anii 80. A fost dificil pentru tine să pornești în această călătorie?

Yvonne Hergane: Bucureștiul nu a a presupus un efort sufletesc prea mare, deoarece îmi este un oraș străin. Astfel încât, teama nu a fost mare. Altfel vor sta lucrurile când voi călători la Reșița cu ocazia Zilelor Literaturii, chiar dacă aștept momentul cu nerăbdare. Acolo îmi este cunoscută din trecut fiecare piatră. Dacă ești transplantată la vârsta de 14 ani în alt sol, cu cât trece mai mult timp, cu atât efectul se înrăutățește, deoarece ți-e teamă de ce s-a ales de tot. Ți-e teama de memorie, de povestea pe care ți-o construiești singur, dacă aceasta va putea fi, într-adevăr, găsită și verificată.

LS: Această experiență te-a preocupat și cât timp ai lucrat la noul tău roman ”Miniaturi materne”, povestea a patru generații între România și Germania. Găsim și aici împrumuturi din propria ta poveste de viață și din istoria familiei tale?

YH: Nu este în realitate un roman autobiografic, însă istoria mea pe linie maternă are multe paralele. Multe dintre evenimentele prezentate sunt, într-adevăr, inspirate din povestea familiei mele. Însă bineînțeles că îmi iau și libertatea de a îmbina lucruri care nu au avut loc în acest mod sau care s-au întâmplat altfel. De a plasa întâmplările în mod diferit, de a le deplasa în timp sau în spațiul geografic.
Numitorul comun al romanului este maternitatea. Este relatată povestea a patru femei, pe care le unește tocmai acest aspect. Indiferent de complicațiile istorice, de calamitățile personale, de poveștile de exil și de multe-multe altele, aceste femei își găsesc sensul în maternitate. Există lucruri care sunt mai importante, mai mari, care supraviețuiesc și sunt independente de locul unde trăim, de cum trăim și de fundalul istoric.

LS: Atunci când lucrezi la roman, constați faptul că propriile amintiri se modifică în timpul scrisului?

YH: Este captivant, într-adevăr, să observi cum lucrarea începe să dezvolte o viață proprie. Iar la final nici nu mai este important ce este fapt real, biografic și ce nu. Acesta este un alt fir roșu al cărții, anume că amintirile sunt ceva foarte înșelător și arbitrar. Creierul nostru omenesc nu este nicidecum un recorder VSH, care înregistrează totul și care poate reda apoi lucrurile întocmai cum s-au petrecut. Lăsăm unele lucruri la o parte, adăugăm altele ori alăturăm unele între care nu există nicio legătură.

LS: Tatăl tău a fugit din România înainte ca tu să emigrezi în anul 1982 împreună cu mama ta. Ce îți mai amintești despre atmosfera dinaintea plecării?

YH: Cred că se simțea o notă de taină. Se știa că multe lucruri pe care le gândeam sau pe care doream să le exprimăm nu se puteau spune. Plus această schizofrenie a vieții publice și private, ce putea fi manifestată numai în interiorul familiei. Cred că aceste condiții își pun amprenta pe om.

LS: Crezi că această atmosferă conduce și la o autocenzură lingvistică?

YH: Da, în tot cazul, reverberează. Încă de copii, am știut foarte bine ce se putea spune și ce nu. Ceea ce automat conduce la o autocenzură. Exuberanța tinerească pe care o au adolescenții, de a îmbunătăți lumea și de a pune degetul pe rană, rebeliunea, toate acestea nu se cădeau.
După ce am ajuns în Germania și am început să mă implic în acțiuni pentru protecția animalelor, îmi amintesc cum nu am semnat cu numele meu primele scrisori și cărți poștale de protest, ci cu: ”o prietenă a animalelor”. Ceea ce din perspectiva actuală este complet aiurea. Nu, nu poți să-ți dai numele, pentru că te-ar putea avea apoi la mână.
Abia mai târziu am învățat, și asta cu greu, că îmi pot exprima opinia și chiar trebuie să o fac și că îmi pot susține punctul de vedere fără teamă.

LS: Ai început să scrii poezii din copilărie, când erau încă în România. Ai perceput încă de atunci scrisul drept un spațiu deosebit? Faptul că prin mijloace creative poți găsi o formă de exprimare, care nu poate fi cenzurată.

YH: Am scris poezii dintotdeauna și bineînțeles că ești influențat de rezonanța pe care o primești. Îmi amintesc că învățătoarea a trimis o poezie de-a mea - o poezie despre toamnă - unui ziar. Cred că „Racheta” sau ”Racheta tânără”. Mi-au publicat o strofă din poezie. Eram în clasa întâi și nu mi-am mai încăput în piele de mândrie. Era însă o simplă poezie de toamnă, ceva inofensiv, complet neutru din punct de vedere politic. Așa ceva era desigur tolerat, ba chiar promovat. A doua poezie care mi-a fost publicată a fost inspirată de o excursie la furnalele de la Reșița. În principiu, o odă adusă orașului natal și patriei.
De copil poți deja observa discrepanța bizară din mințile oamenilor. Ceva este lăudat și prețuit deoarece are un anumit conținut și nu datorită formei literare sau limbii. Elogiat era tot ceea ce slăvea patria, tot ce era dorit și îmbrățișat din punct de vedere politic. În calitate de scriitor sau de tânăr care scrie, nici nu mi-ar fi trecut prin cap să scriu ceva nedorit.
Ca artist, înseamnă foarte mult să îți iei libertatea de a prezenta lucrurile, a le exprima și a le formula așa cum dorești. Sau, în cărțile pentru copii, să poți inventa cuvinte complet noi. Așa ceva este foarte plăcut. De când eram mică, mi-au plăcut cărțile ilustrate cu rime. Îmi aduc aminte de „Ciopârțilă” de Tiberiu Utan, cartea pentru copii pe care am îndrăgit-o cel mai mult. O știam pe dinafară. Era vorba despre un băiețel care alerga peste tot cu foarfece și cuțite și ciopârțea totul în jurul lui. Asemeni lui, când eram mică, am ciopârțit și eu tot ce mi-a ieșit în cale. Deoarece nu știam să cânt la niciun instrument muzical și nici să citesc notele, asta era probabil maniera mea de a face muzică. O joacă cu sunetele și cuvintele.

LS: Limba română a avut până la acest moment vreun rol concret în activitatea ta scriitoricească?

YH: Da, în tot cazul. Limba română are și cu totul altă tradiție literară. La cărțile pentru copii și tineret avem cu totul alte genuri decât în literatura germană. Germania este influențată în mare măsură de cărțile pentru copii scandinave, de Astrid Lindgren, de exemplu. Scriitoare care mi-a fost necunoscută în copilărie. Aici există tradiția basmelor. Un copil crește înconjurat de cu totul alte lucruri. Consider că generezi un pool mai mare atunci când absorbi substanța literară din culturi și domenii lingvistice diferite.
Cred, de asemenea, că fiecare limbă pe care o cunoaștem și pe care nu o asimilăm ca limbă străină, ci ca limbă maternă, ne modelează în mod semnificativ. Se întâmplă ceva cu creierul, cu rețelele care se formează în creier. Iar în minte există alte imagini, imagini cu mai multe straturi.

Un interviu de Leonhart Schmitt