Trebuie să fii onest, relaxat și să crezi în propria ta mitologie

Cum e să scrii o carte împreună cu o persoană foarte apropiată? Cât de mică erai când ți-ai dat seama de sensibilități mai mari sau mai mici? Care e prima amintire care aducea cu un dialog poetic?
Eu și tata suntem foarte legați prin poezie. Când eram mică am descoperit în casă un caiet de-al tatălui meu, din copilăria lui, în care scrisese poezii. Atunci m-am apucat să scriu și eu. Altfel nu știu dacă mi-ar fi venit vreodată ideea. Cert e că amândoi am continuat, peste ani, să citim foarte multă poezie, să facem schimb de cărți, să povestim și să ne citim ce am scris. Tata a publicat și el, mai demult, un prim volum de poeme. Câțiva ani eu n-am mai scris poeme deloc, ci doar proză, dar el a continuat cu versurile. Mă suna o dată la două seri să-mi citească ce a mai scris, mă tot provoca, așa că la un moment dat mi-a venit poftă și mie. I-am zis: hai să încercăm un joc, eu îți scriu o poezie, tu îmi scrii o poezie înapoi și vedem ce iese. El atât aștepta! Și ai văzut ce a ieșit. Dialogul nostru poetic a durat vreo doi ani.

Reconstituirea vieții e mai ușor de „realizat” atunci când se unesc amintiri din mai multe perspective. Ce ai aflat în plus despre tine scriind acest volum?
Mi-am exorcizat niște „anxietăți bucureștene“ și am aflat că aș putea fi bine. Mi s-a mai confirmat de fapt ceva ce știam deja – că trebuie să fii onest, relaxat și să crezi în propria ta mitologie. Am aflat lucruri și despre tata, care a ținut foarte mult la integritatea poemelor lui la final, când eu am decis să fac pe editorul, pentru că mi-a revenit rolul de a pune cap la cap rezultatul. Am discutat mult și pe variante de titlu, a fost extrem de intesant și provocator, n-aș fi crezut la început că rezultatul va fi ăsta. Totul a început ca un experiment, dintr-o pură joacă, fără deadline-uri și fără reguli. Nu ne-am gândit nicio secundă că noi acum „scriem o carte“. Ne-am gândit doar că suntem departe unul de celălalt și că vrem să comunicăm cumva, dincolo de două vorbe spuse la telefon într-o seară.

Dacă vine sfârșitul lumii, la ce i-ar mai trebui unui om amintiri? Ce ai ascunde, în speranța că nu vor fi, totuși, distruse?
Cărțile.

Ce mitologii te atrag, ce personaje în general?
Îmi sunt foarte vii în minte poveștile pe care mi le-a spus bunica mea când eram mică, despre copilăria ei, în care a ficționalizat tot felul de întâmplări cu iele, moroi, duhuri rele care apar la răspântii în chip de țap sau sfinți care se plimbă prin sate. La fel de vii sunt tot felul de personaje fantastice din poveștile rusești pe care mi le citeau ai mei în copilărie. De exemplu în romanul „La mine în cap“ am folosit un asemenea detaliu pe care l-am citit într-o poveste în copilărie – o femeie care trebuie să meargă pe jos până tocește trei perechi de opinci de fier și până mănâncă trei pâini de piatră pentru a-și găsi iubitul. Pentru mine toate aceste persoanaje sunt foarte importante, mă ajută să-mi construiesc o lume despre care mă simt confortabil să scriu de multe ori. În ultimii ani însă, toată mitologia mea a fost dată peste cap de întâlnirea cu Bucureștiul și acum au apărut elemente noi – cârciuma, tramvaiul, blocurile. Cred că mai am nevoie de câțiva ani ca să văd ce va rezulta din toate astea.

„Prezentul trece atât de repede încât e corect să spunem că nu există.” Aici și acum, câteva cuvinte ale prezentului!
Zilele astea, când eu răspund la aceste întrebări, Emil Brumaru a murit și asta mi se pare tot ce se poate spune. La Emil Brumaru m-am gândit mereu ca la un nemuritor.

Dialogul tată-fiică aduce la suprafață confesiuni mai mici sau mai mari, dar, poate cel mai pregnant, apetitul pentru alte lumi, pe care cei doi și-l întrețin. Cum au apărut zmeii în viața lor?
Când eram mică, taică-miu nu doar că îmi spunea sau citea nenumărate povești, dar uneori le și interpreta, pe roluri. De multe ori era zmeul, dar un zmeu bun, ca să zic așa, pentru că încerca să fie simpatic, nu să mă sperie. De multe ori ne luptam „ca zmeii“ și eu îi spuneam că ar trebui să ne luptăm de-adevăratelea, nu „pe pupatelea“. Mi-ar fi plăcut să fie mai fioros. Era un zmeu drăguț, iar povestea asta cu zmeul a rămas cu noi peste ani. Dincolo de asta, taică-miu încearcă mereu să mă îmbărbăteze când se întâmplă ceva nu foarte bun și-mi arată părțile pozitive. Cu alte cuvinte, mereu încearcă să-mi explice că „zmeii“ pot fi de treabă. Iar uneori zmeii suntem chiar noi înșine, variantele noastre cu care luptăm mereu și cu care ar trebui poate să ne împrietenim pur și simplu.

Dacă s-ar epuiza șansele de fericire, la ce filosof german ai apela pentru re(a)ducerea șanselor de fericire?
Sunt zile în care chiar ai certitudinea că șansele tale la fericire sunt aproape de zero și în zilele alea niciun filosof nu cred că te poate salva. Dar apoi te salvează altcineva, chiar și fără să vrea: oamenii care te iubesc. Bine, uneori te mai salvează și niște căței sau niște mâțe.