Soarta este însă nemiloasă cu cei amărâți și fără șansă, cu cei care n-au avut și nu vor avea niciodată nimic, dar care cred că oricând totul se poate schimba. Casa Visurilor rămâne doar un deșert al speranțelor și amăgirilor celor care îndrăznesc să viseze, până când viața dă cu ei de pământ.
Citiți mai jos primul capitol din
Rezidenți în Casa Visurilor, al zecelea roman al lui Radu Aldulescu.
Partea I
Istoria scrisă cu sângele unei prostituate pe care am iubit-o
Ziua lui Grigore începea de-acum la şase dimineaţa, cu Charlie, bătrânul fox terrier al familiei Stoenescu, ignorând sau amânând pe termen nedefinit să dea curs doleanţei maică-sii de a face pierdut câinele când îl scoate la plimbare în parc. N-ar fi mare lucru, Charlie e aproape orb. Năpârleşte continuu, curge părul de pe el în fuioare şi-l înşiră pe fotolii, pe covoare, pe canapeaua din sufragerie pe care doarme, în afară că pute îngrozitor, ficatul doamnei Claudia pur şi simplu nu mai rezistă; când va da ochii peste cap, bărbată-său şi fiu-său poate vor înţelege în sfârşit că au sacrificat-o pentru o javră de câine băşinos. Charlie e mai mereu stricat la stomac şi ce să mai zici că, odată ajuns în parc, nu scapă ocazia să se tăvălească prin gunoaie şi prin rahaţii altor câini. Nu se poate dezbăra de mania asta, ai zice că o face înadins chiar, tot în necazul doamnei Claudia, ce mai, animalu-i tot animal, oricât de umanizat şi crescut în apartament. Grigore trebuie atunci să-l îmbăieze, să-l sprayeze, să-l ţină apoi înfofolit într-o pătură ca să nu răcească.
E sensibil, uzat, fragilizat, precum un om care bate spre suta de ani. Ionel Stoenescu, tatăl lui Grigore, l-a luat de la un tip care-i aproximase vârsta între trei şi şase ani, aşa încât, după socoteala bătrânului, Charlie ar trebui să aibă acum cel puţin nouăsprezece ani. Să avem aşadar grijă de bătrâni, să-i protejăm, să-i iubim... Ionel, el însuşi apropiindu-se de optzeci de ani, îl iubeşte şi-l protejează pe Charlie ca pe propriu-i copil, impunându-i totodată lui fiusău iubirea şi grija faţă de câine, a cărui plimbare trebuie să respecte un tabiet anume: dus în lesă cei două sute de metri de la bloc până la parc şi pe urmă lăsat liber să alerge şi să zburde. Chiar dacă nu vede aproape deloc, se orientează excelent după miros pentru a nu se pierde de stăpân. Între treizeci şi cinci şi patruzeci de minute trebuie lăsat să alerge şi să amuşine prin iarbă, pe lângă lac. Nu mai mult de patruzeci de minute, ca să nu răcească. Nici nu trebuie să te uiţi la ceas, că după patruzeci de minute cere el singur să se întoarcă acasă.
Să-l lași să fugă, să-şi consume energia fiindcă în casă se descurcă mai greu. Dacă nu vede, vezi bine, se loveşte cu capul de tocurile uşilor şi de scaune, săracul, e plin de cucuie. De aceea e de preferat să se obosească prin parc şi pe urmă să zacă pe canapea. Când îl aduci înapoi acasă, să-l speli de fiecare dată pe picioare ca să nu mozolească covoarele. Pe urmă abia, te duci la cumpărături. În niciun caz nu te duci la piaţă direct din parc, cu câinele după tine. Îl laşi acasă şi pe urmă, Grig, Charlie e un câine special, neînvăţat să meargă pe stradă în lesă şi ar însemna să-l omori dacă l-ai lăsa legat la uşa magazinului, iar prin piaţă-n aglomeraţie se stresează, îi bate inima să-i sară din piept. Doamne-fereşte să facă vreun infarct.
Grigore se străduieşte să se ţină de indicaţiile lui taică-său, aşa încât dimineaţa are de făcut două drumuri: cu câinele-n parc şi după târguieli. Urcat şi coborât de două ori până la etajul zece şi liftul defectat cel puţin o săptămână pe lună, dar şi când funcţionează, el o ia pe scări, căci dintotdeauna a ţinut să se bazeze pe o bună condiţie fizică. Nu se pune totuşi la mintea bătrânului ca să plimbe câinele patruzeci de minute dimineaţa şi patruzeci seara şi nu de puţine ori Charlie cere şi la prânz afară, din pricina stomacului său veşnic dat peste cap, iar dacă se scapă-n casă, doamna Claudia intră-n fibrilaţii... Nu, douăzeci de minute de plimbare de două-trei ori pe zi e prea de ajuns.
Nu se pune la mintea bătrânului, dar nici la mintea maică-sii, să-l facă pierdut prin parc, şi-l duce la consult la veterinar o dată pe lună fiindcă pe lângă stomac, el are probleme şi cu prostata. Pentru părinţei, cum îi alintă Grigore, medicul vine acasă tot o dată pe lună să-i consulte şi să le dea reţete compensate cu care Grigore umblă prin tot oraşul în căutarea farmaciilor care pot onora acele reţete. Cât de mult ar costa medicamentele, a căror compensaţie de la guvern scade lună de lună, bătrânul nu uită şi-i aminteşte adesea lui Grigore că lui Charlie i-ar trebui o operaţie de cataractă care să-i redea vederea şi nici măcar n-ar costa cine ştie ce, păi, cam jumătate din pensia lui. Cochetează de o vreme cu posibilitatea de a-i reda vederea lui Charlie, îl obsedează chiar, încât la un moment dat trebuie că s-a scăpat tocmai cui n-ar fi trebuit, Claudiţei lui, care s-a arătat pe cât de şocată, pe atât de tranşantă: când soţul ei va cheltui o jumătate de pensie ca să opereze câinele, ea va pleca de acasă. Să nici nu te gândeşti, Ionele, va fi picătura care umple paharul!
Cum să plece? Unde să plece? Figura suptă, pergamentoasă, de spectru criogenat a bătrânului mustăcea electrocutată de emoţii contradictorii. Dădea să râdă sau să plângă. O cam băgase pe mânecă. Soţia lui, tovarășa lui de aproape cincizeci de ani, Claudiţa lui care nu mai iese din casă nici să cumpere o pâine... Păi, să tot fie doi ani şi ceva de când n-a mai fost la piaţă. Ionel ţine bine minte că s-a întors atunci acasă fără portofel, păi, ţiganii ăia care se tot îndesau în ea când stătea la coadă la cireşe... Se pare totuşi că vara trecută a mai ieşit de câteva ori pe banca din faţa blocului, dar de atunci, pauză. Refuză, la o adică, ce i-ar trebui ei să iasă? N-o dă nimeni afară din casa ei, apartamentul ei pentru care a muncit o viaţă şi acum de ce să nu se bucure? Aşa zice Claudiţa şi pe bună dreptate. Unde ar putea să plece? se întreabă soţul ei şi o întreabă şi pe ea. N-are nicio importanţă unde, dacă cuvântul ei, în casa care-i aparţine, nu contează mai mult decât un câine nenorocit care-i umbreşte şi-i împute viaţa, câţiva ani care i-au mai rămas să facă umbră pământului. Să ştie bine Ionel că-n momentul când va opera câinele, ea o să plece de nebună prin parc şi o să se arunce în lac...
Atunci bătrânul se mai linişti. Îşi aminti şi-i povesti lui Grigore cum pe la începutul anilor cincizeci, la începutul carierelor lor în presă, citeau împreună Război şi Pace şi Ana Karenina. Tolstoi, idolul lor, şi Claudiţa citindu-i în vremea aceea câteva seri la rând una dintre biografiile acestuia, cu un episod în care soţia scriitorului, pradă unei crize de felul celei preconizate de Claudiţa, fugise de-acasă şi se aruncase în iazul din pădurea moşiei. E puţin probabil ca soţia lui să treacă la fapte, imitând-o pe soţia lui Tolstoi, dar pentru mai multă siguranţă Ionel o lăsă moartă cu operaţia lui Charlie.
Biografia aceea şi toate romanele lui Tolstoi apărute la editura Cartea Rusă există încă în biblioteca din sufragerie, o încropire ingenioasă din scânduri băiţuite puse pe lanţuri atârnate-n cuie împuşcate în perete, la o palmă sub tavan: cinci rafturi pe patru metri din lungimea peretului şi pe aproape doi din înălţime, deasupra canapelei pe care dormea Charlie. Vreo mie de cărţi care par să se fi înţeles dintotdeauna bine cu praful, adunate de părinţei de-a lungul a cincizeci de ani de căsnicie. Printre cele mai noi, apărute, se pare, spre sfârşitul intervalului de treizeci de ani, cât a lipsit Grigore din apartamentul părintesc, este o Biblie cu coperţi de vinilin negru şi un Nou Testament cu Psalmii. Asta l-a făcut să bănuiască, fără a fi totuşi sigur, că ai lui s-au întors la credinţa creştin-ortodoxă a părinţilor lor, de care se deziseseră cândva, mă rog, miluieşte-i, Doamne, pe robii Tăi, Claudia şi Ionel... Scotocind printre cărţi citite în copilărie şi adolescenţă, poveşti, întâmplări şi personaje răsucindu-se-n nori şi vârtejuri de praf, Grigore dădu peste un catalog al raselor de câini apărut şi el în anii din urmă. În dreptul unei fotografii care-l reproduce extrem de fidel pe Charlie, cu tot cu harta de pete negre şi ruginii pe fondul alb al blănii creţe, a citit că fox terrierul este o rasă obţinută în Anglia la începutul secolului optsprezece pentru a fi folosită la vânătoare de vulpi, cele mai longevive exemplare putând ajunge la cincisprezece ani... Extraordinar! La cei nouăsprezece ani ai lui, despre Charlie s-ar putea spune că-i un adevărat campion. N-ar fi ajuns totuşi la vârsta asta dacă ar fi fost nevoit să-şi câştige viaţa alergând după vulpi prin pădure, în avangarda vânătorilor călare. Un câine îmburghezit, cocoloşit, care-şi face veacul pe canapea, sub bibliotecă, despre care s-ar mai putea spune că-i o ilustrare vie a degenerării rasei şi a speciei...
Parcu-i pustiu în ceaţa şi cenuşa zorilor. Grigore şi Charlie, primii ieşiţi la vânătoare de vulpi. Liniştea ţiuindu-ţi în cap. După treizeci de ani, întors în apartamentul părintesc să locuiască cu părinţeii... Abia spre şase şi jumătate încep să apară câţiva câini scoşi la plimbare şi primii amatori de jogging pe aleile din jurul lacului. Liniştea susură, fără bani, fără resurse, falit pe toată linia, lumina dezmeticindu-se şi crescând peste copaci şi boscheţi, şi peste luciul lacului tivit pe maluri cu cruste de gunoaie. Cu totul altul a fost însă motivul care l-a făcut să se întoarcă. Nu-l ştie şi nici nu se grăbeşte să-l afle.
Cu câinele alergându-i în faţă, Grigore merge o vreme pe lângă lac, abătându-se apoi pe un istm lat de vreo trei metri şi lung de douăzeci care duce într-o insulă dominată de un deal conic, cu pante abrupte, având conformaţia unui vulcan. Om şi câine urcă pieptiş prin iarba udă de rouă spre craterul vulcanului care-i un platou oval, înconjurat de câţiva pini pitici, având în centru un gorun înalt, viguros, gros cât să poată fi cuprins de un om cu braţe lungi, precum Grigore. De aici se văd împrejurimile la distanţă de doi kilometri, până spre podul pe care trec tramvaie şi taie-n două jumătăţi egale parcul şi lacul. Se vede jumătate din depresiunea parcului şi a lacului, mărginită de cvartale de blocuri şi răsăritul irupând printre ele, reflectându-se în ferestrele blocurilor din partea vestică a parcului, aprinzându-le.
Încins peste mijloc cu lesa de lanţ cu zale cromate a câinelui, cu gluga hanoracului negru căzută până-n sprâncene, ca viziera coifului unei armuri, Grigore scrutează lumina pulsând peste zările baricadate de blocuri. Cu spatele lângă gorun, nemişcat, în aşteptare, un luptător epic, exotic, imemorial, din alte vremuri, cu obraz supt, măsliniu şi ochi mijiţi, verzi-căprui şi câinele frecându-i-se de gambe cu scâncet stins, cerşindu-i parcă protecţie împotriva liniştii în derivă, invadată ireversibil de croncănitul aspru al ciorilor. Silueta lui pare să se înalţe imperceptibil, odată cu lumina. Văzut din spate sau dintr-o parte, nu pare să aibă mai mult de treizeci de ani. Mirosul pământului şi al ierbii, şi mirosul lacului îi induc pentru o clipă lungă senzaţia că are treizeci de ani. Se frânge la mijloc, aplecându-se lent în faţă, fără să îndoaie genunchii, până atinge cu vârful degetelor vârful adidaşilor. Aplecându-se încă, atinge cu palmele adidaşii, într-un exerciţiu de stretching atroce, care-i întinde să-i rupă muşchii mijlocului şi ai coapselor. După un minut se îndreaptă şi începe să ţopăie alternativ pe fiecare picior, sare apoi pe amândouă, tot mai sus, încercând să ridice genunchii la piept. Reuşeşte o dată, de două ori, de cinci. Nu mai poate. Altădată făcea serii de câte zece, cincisprezece sărituri cu genunchii la piept. Altădată când? Mai bine nu te-ai mai gândi. Ţopăie mărunt, ca şi cum ar sări coarda, după care începe să se învârtă pe marginea platoului, în jurul gorunului, într-un dans complex, dezlănţuit, de box cu umbre, din ce în ce mai rapid, cu câinele sărind pe lângă el, lătrând scurt în ritmul mişcărilor zvâcnite de cap şi trunchi, al simulărilor, eschivelor, loviturilor punctate de gemete scurte, înfundate şi de jeturi violente de expiraţii. Lovituri directe, un-doi-uri cu braţul stâng, din faţă, apoi cu ambele braţe alternativ, din poziţie de gardă şi din mişcare continuă, accelerată, cu braţele ridicate, îndoite din coate şi capul între antebraţe, cu bărbia în piept, ascunsă-n umărul stâng; paşi înainte, paşi înapoi, paşi laterali încrucişaţi, viteză de reacţie şi explozie pe lovitură, directe legându-se cu croşee, upercuturi, jaburi, respiră, respiră, respiră! Loveşte! Nu-l lăsa să respire! Nu te opri! Nu te opri! Du-te peste fraier! Mori cu el de gât! Te-am terminat, fraiere!
Respiră, nu mai pot! Nu mai pot! Ba mai poţi! Nu-l lăsa pe fraier să te încalece! Nu mai pot, nu mai pot, nu mai pot!... Am murit, am murit, sunt mort! Eşti mort, fraiere! Într-o dimineaţă însorită de aprilie, în vârful dealului din mijlocul insulei, un loc şi un timp propice să rememoreze şi să exerseze, să creadă că a fost o greşeală a vieţii lui să renunţe la box atât de repede. S-ar putea spune că s-a lăsat de fapt înainte de a se apuca cu adevărat, înainte de a da de greu şi de a învinge acel greu, după doar şapte meciuri la categorie de vârstă juniori doi, sub cincisprezece ani adică, la categoriile de greutate cocoş şi pană, cincizeci şi patru şi cincizeci şi şapte de kilograme... Una dintre multele experienţe curmate înainte de a le epuiza (sporturi, meserii, căsătorii, prietenii, relaţii de orice fel) subminate poate de presimţirea eşecului, deşi s-ar putea spune că s-a lăsat de box în plină glorie, după şase meciuri şi şapte câştigate, dintre care ultimul chiar câştigat prin knockout în repriza a doua. L-a electrocutat pe fraier cu un croşeu de stânga în bărbie. I s-au înmuiat picioarele, a căzut, s-a ridicat, a fost numărat până la opt şi se clătina ca o beldie bătută de vânt, a trebuit să fie condus de arbitru în colţul său. Respiră! Respiră! Cine a fost de fapt fraierul, dacă nu tu? Te-ai lăsat tocmai când începuseşi să-i ghiceşti pe fraieri ca să-i dai cu roatele-n sus! Respiră! Gâfâi, nu mai poţi, îţi dai sufletul...
Sufletul lui dând să se risipească peste apa lacului, peste boscheţi, copaci şi iarbă, şi peste zările baricadate de blocuri. Ai murit, fraiere! Momentul fast a trecut. Prea repede. Ca întotdeauna, prea repede, un vis străfulgerat, mai scurt decât cariera lui de boxer. E ameţit, străbătut din viscere până-n creştet de un junghi incandescent. Câinele, pe brânci, gâfâind cu limba scoasă, lângă luptătorul frânt iarăşi de mijloc, cu vârful degetelor întinse spre vârful adidaşilor, aşteptând o minune să-l învie, privind printre picioare parcul, lacul şi blocurile răsturnate şi înceţoşate, scufundându-se în lichidul unor viziuni catastrofice, o lavă vâscoasă prin care înoată, şi malu-i tot mai departe, tot mai departe... trezeşte-te, fraiere! Nu mai are treizeci de ani, şi nici măcar patruzeci. Se simte cu douăzeci de ani mai bătrân decât cei aproape cincizeci pe care s-ar zice că-i are. Nu mai ştie câţi ani are de fapt, nu mai ştie nici cum îl cheamă, şi nici ce caută aici, în vârful dealului ăsta, cu un câine după el. Falit pe toată linia, fraiere, sunt singurele cuvinte pe care e în stare să şi le amintească. Le-a pronunţat sau le-a gândit cândva, într-un vis din care n-a reuşit să se dezmeticească. Respiră, respiră, respiră... Dumnezeu e mare şi bun şi ne iubeşte.
Se trezeşte, o ia la fugă la vale spre poalele dealului, energizat treptat, ireversibil, de alergare şi de un gând: zilele următoare va trebui să primească nişte bani şi, unde mai pui, fraiere, în contul articolelor scrise în urmă cu două-trei luni pentru revista cunoscătorilor de animale mici şi revista comunităţii turce... Destui bani ca să se poată bucura pentru felul cum îi va cheltui, bucurându-se totodată că a picat aplicat pe profesia de ziarist a părinţilor lui, măcar că nu mai este nici pe departe o profesie atât de bine văzută şi bănoasă cum era pe vremea lor, când Partidul avea grijă... S-ar zice că avea grijă, mai cu seamă, de propovăduitorii grijii faţă de om a Partidului, cum erau ei, părinţeii. Cel puţin în ceea ce-i privea pe ei, pe părinţei, grija faţă de om a Partidului nu era chiar vorbă-n vânt, demagogie goală. Partidul cică era făcut pentru oameni, nu oamenii pentru Partid. Deşteaptă vorbă. Partidul nu te lăsa la greu niciodată, Grig, dar cu ce preţ?
Meseria lu’ tata, cică. Moştenirea, fraiere, ce dracu’ o mai fi rămas din ea. Praful şi pulberea. Rahatul frazelor, care s-ar zice că-i dau şi fraierului o coajă de pâine de mâncat. Dacă ar fi făcut o carieră onorabilă în box, cu trei sute de meciuri în zece-cincisprezece ani, ar fi luat destul de mulţi pumni în căpăţână ca să nu mai fie în stare să scoată fraze din ea. Ar fi fost mai bine? Sau? I-ar da mâna să spună invers, că cea mai mare greşeală a vieţii ar fi fost să se ţină de box? Sau ar fi fost mai bine să se ţină, tăindu-şi posibilitatea de a se mânji de rahatul frazelor?
Până una-alta, să se bucure de ce i se dă, să primească cu braţele deschise. O să aibă destui bani ca să petreacă Paştele în sânul celeilalte familii, cu soţia lui, Camelia, şi cu fiul lor, Dănuţ, în apartamentul lor din Slobozia şi la ţară, la Făurei, la părinţii Cameliei. O bucurie umbrită în răstimpuri de reversul ei: familia lui din Slobozia nu e dorită aici de proprietarii de drept ai apartamentului, Ionel şi Claudia Stoenescu, părinţeii, cărora Grigore nu vede cum le-ar putea forţa bunăvoinţa, după bunăvoinţa dovedită când l-au primit pe el, deşi el le e de ajutor, deh, fără el s-ar descurca mai greu, cel puţin aşa i-ar plăcea lui Grigore să creadă, poate unde nu i-ar veni prea la-ndemână să stea în permanenţă cu familia din Slobozia, aşa încât pare să-i priască acest compromis sau simulacru de viaţă de familie, constrâns, la o adică, de lipsa banilor, a resurselor. Falit, fraiere, şi se pare că şi Cameliei îi pică bine: fiecare cu aia mă-sii, mă rog, atârnă şi ea cât îi stă în putinţă la părinţii de la ţară, şi când se întâmplă să avem bani, reîncălzim ciorbiţa iubirii, o dăm în clocot, ne îmbătăm cu aburii ei.
Banul, fraiere, oferindu-ţi printre altele şi iluzia unei familii, a tihnei domestice după care tot omul tânjeşte. Durează cât durează. Se termină. Alt moment nefast, la care el se gândeşte în avans. Ce vom face după aceea ca să mai câştigăm un bănuţ, un ban grămadă de-o fasolică, de-o murăturică, de-o gustărică, e tot mai greu şi mai greu, şi mai greu...
Gata, Charlie, să mergem acasă. Am vânat destule vulpi.
Rezidenți în Casa Visurilor a apărut anul acesta la Editura Hyperliteratura.
|© Editura Hyperliteratura
