Imaginea românilor în spațiul lingvistic german (10 stereotipuri)

Reputat romanist și excelent cunoscător al limbii și culturii române, Klaus Heitmann adună toate sursele disponibile între 1775 și 1918 și le grupează tematic, în efortul de a surprinde toate „particularitățile naționale” ale românilor.

Aprecierile făcute la adresa poporului român și a trăsăturilor sale sînt organizate în funcție de diverse criterii în cadrul fiecărei secțiuni și sînt contextualizate în raport cu evenimentele epocii și alte popoare din zonă. În plus, ele sînt privite în relație cu atitudinea de ansamblu, favorabilă sau defavorabilă românilor, a autorului în cauză. Găsim aici luate în discuție cele mai varii trăsături de caracter și moravuri, de la hărnicie/indolență la religiozitate, de la fatalism la morală sexuală, de la viața de familie la comportamentul social, ba chiar și prognoze privind evoluția națiunii române.

Vă invităm să citiți un fragment reprezentativ extras din ultimul capitol al excelentulei cercetări de față în traducerea lui Dumitru Hîncu:

Încercarea de a construi o imagine-fantomă

În cele ce urmează ne mulțumim cu o schiță aplicată la momentul istoric extrem de important dintre 1866 (urcarea pe tron a lui Carol I) și 1877 (războiul de independență). Așadar, ce reprezentări curente despre poporul român au existat în spațiul lingvistic german la începutul domniei unui Hohenzollern la București?

Dacă facem abstracție de opiniile minoritare și divergente și înmănunchem într-o sinteză cele mai răspândite stereotipuri din epocă – deci sub forma unei construcții artificiale, inexistente la nici unul din autorii noștri – ajungem, pentru perioada amintită, la următoarea imagine medie:

- Valahii sau românii sunt oameni cu mult farmec în aspectul lor exterior. Ei alcătuiesc un tip uman frumos, impunător, cu o statură robustă și în același timp grațioasă, cu un profil agreabil și fețe cu trăsături pregnante. În mod cu totul deosebit se disting prin frumusețe, deși temporar, femeile. În constituția fizică, și mai cu seamă în fizionomie, se vădește descendența romană a poporului.

- O notă distinctivă a felului lor de a fi și a modului lor de viață este curățenia, evidentă mai ales în gospodăriile țăranilor. Elogii suscită ordinea și farmecul interiorului caselor mereu proaspăt zugrăvite.

- Un defect național este redusa apetență către muncă a poporului. Acest lucru este valabil însă numai pentru sexul bărbătesc, întrucât româncele, cărora le incumbă munca din gospodărie și principala povară a lucrărilor agricole, iar pe deasupra și grija pentru copii și confecționarea îmbrăcămintei pentru întreaga familie, merită cele mai mari laude pentru vrednicia lor. Pe de altă parte, indolența bărbaților este socotită, din mai multe puncte de vedere, scuzabilă, întrucât e determinată de împrejurări cum sunt: canoanele sărbătorilor din calendarul ortodox sau insuficiența hranei populației sătești.

- Peste măsură de uimitoare sunt cumpătarea și simplitatea poporului, atunci când e vorba de laturile materiale ale existenței. Sobrietatea țărănimii este dovedită de hrana, îmbrăcămintea, casa și mobilierul ei. Această sobrietate îi îngăduie să trăiască fără a munci prea mult. De altminteri, țăranul român este foarte călit și rezistent la adversități.

- Dimpotrivă însă, când e vorba de sexualitate, nu se mai poate vorbi de măsură și sobrietate. Sub acest raport există mai degrabă o mare libertate. E adevărat, fetele tinere sunt foarte pudice, dar femeile căsătorite nu iau prea în serios fidelitatea conjugală. La București este la ordinea zilei o „galanterie” foarte asemănătoare cu cea de la Paris.

- Viața familială românească se caracterizează prin poziția subordonată a femeii, care este pentru soț mai degrabă o slujnică sau o menajeră decât o camaradă de viață. Mai frumoasă este relația afectuos-tandră dintre părinți și copii.

- Comportamentul social al românului este determinat de bunătatea, de blândețea lui. Acestea se manifestă îndeosebi în ospitalitatea și în dezinteresata amabilitate pe care le arată față de străini, chiar față de cei din alte țări. Fapt în special adevărat pentru poporul de rând. Dar și în păturile de sus poate fi aflată o astfel de generozitate. De asemenea, românul cu o poziție socială mai înaltă are și alte „virtuți sociale”: urbanitate, tact și toleranță. În sfârșit, elogii mai recoltează și caritatea românească, privată sau instituționalizată.

- Concepția despre viață și lume a românului este impregnată de o melancolie care se exprimă și în muzica lui populară sau, în orice caz, de o anume nepăsare stoică sau oriental-fatalistă față de viață. El are o puternică legătură cu transcendentul. Văzută prin această prismă, supunerea sa în fața destinului se înfățișează într-o nouă lumină, și anume ca o necondiționată încredere în deciziile Providenței. E adevărat, religiozitatea românului se rezumă, într-o mare măsură, la gesturi exterioare. În plus, ea se împletește cu superstițiile, a căror remanență se explică și prin insuficienta instrucție teologică a clerului ortodox de rând.

- Particularitățile naționale ale românilor, defectele lor naționale, ca și rămânerea în urmă a țărilor românești nu se întemeiază doar pe datele apriorice ale firii poporului, ci și pe dureroase experiențe istorice. Faptul că teritoriile românești au fost mereu teatre de luptă a avut o influență nefastă asupra evoluției țării și locuitorilor ei. Dar anumite tipologii de gândire și comportament se explică mai ales prin tradiționalele structuri de putere din țările românești rezultate din îndelunga oprimare și exploatare a națiunii de către stăpânitori străini și autohtoni. O astfel de corelație poate fi stabilită mai ales în cazul redusei apetențe către muncă și al slabei productivități a muncii din România. Hărnicia și spiritul activ nu s-au putut dezvolta, întrucât ele nu ar fi dus la bunăstare, dat fiind că roadele lor ar fi devenit doar pradă de război pentru oști străine sau obiect de lăcomie al strângătorilor de biruri fanarioți ori motive de sporire a dijmei de către moșierii băștinași.

- În ciuda ipotecilor istorice, românii sunt un popor cu viitor. Admirabilele lor predispoziții și talente lasă să se întrevadă progresul națiunii; germeni buni așteaptă doar condiții favorabile spre a ajunge la o frumoasă dezvoltare. Printre foarte promițătoarele predispoziții se fac în mod special remarcate via inteligență și mobilitatea spirituală.

Imaginea românilor în spațiul lingvistic german: 1775-1918 / Klaus Heitmann; trad. de Dumitru Hîncu; introd. de Dumitru Hîncu. – Ed. a 2-a. , Iași: Polirom, 2014

***
Klaus Heitmann s-a născut în 1930 la Mulheim (Ruhr). Între 1950 și 1955 a studiat romanistica, istoria și filologia clasică la Koln, Pisa și Freiburg. În 1955, sub îndrumarea lui Hugo Friedrich, iși ia doctoratul. În același an devine asistent universitar la Marburg. În 1964 obține titlul de profesor la Universitatea Tehnică din Berlin. Din 1971 conduce Seminarul de Romanistica al Universității din Heidelberg. În 1991 i se acordă titlul de Doctor honoris causa al Universității din București. Din 2000 este membru de onoare al Academiei Române. A publicat numeroase articole și studii în reviste și volume. Preocupat de fenomenul cultural românesc, a cercetat îndeaproape și realitățile culturale basarabene. La Editura Polirom a mai apărut Limba și politica în Republica Moldova (2014).