Poezia e fermentul indestructibil al libertății

Rodica Draghincescu a coordonat de curând o antologie de poezie universală contemporană:„Portrete de frontieră/ Grenzporträts”, Editura KLAK, Germania. Volumul este construit în jurul unor teme pregnante: a identității, a frontierelor (absente sau prezente), a limitelor existențiale și a barierelor etnice și lingvistice. Textele dvs. pot fi găsite în capitolul „Frontierele geopolitice”. Ce înseamnă pentru un scriitor să fie liber astăzi?

Asemeni oricărui cetățean, scriitorul trebuie în primul rând să-și conștientizeze libertatea. De fapt, nevoia de libertate, care, în ciuda aparențelor, nu e un dat de la sine. Nu ne naștem cu sentimentul libertății, ci îl descoperim în experiențele vieții, îl emulăm după alții, îl punem la încercare în crizele personale și colective. Cred că libertatea se învață – cu cât vor fi mai mulți oameni liberi în spiritul lor, cu atât mai mulți alții vor dori, vor îndrăzni să fie liberi. Iar scriitorul e cel care, prin aplecarea asupra sinelui său și asupra limbajului scris, are posibilitatea de a deveni mai repede conștient de binele și fervoarea și uneori dificultatea libertății. Scriitorul transmite această experiență într-un mod sensibil, prin scris, celorlalți, dar nu e întotdeauna o sarcină ușoară și uneori e chiar periculos. Sub comunism, era riscant să-ți afirmi libertatea – și nu e o coincidență că cei mai mulți disidenți au fost scriitori. Azi, limitele libertății unui scriitor dintr-o țară democratică sunt cele pe care și le impune singur. Dar el e liber să se gândească și să acționeze și pentru libertatea scriitorilor amenințați de regimuri politice nedemocratice din alte spații ale planetei.

Care e puterea discursului poetic în problemele politice și sociale?

Aparent, discursul poetic nu are nicio putere în fața crizelor politice și a dificultăților sociale curente. Dar el propune o alternativă emoțională la urâtul imediat, o deschidere mentală alta decât constrângerile zilnice - discursul poetic trage, atrage conștiința pe un plan de realitate mai subtil, mai liber, ne aduce aminte că putem funcționa și altfel decât ca niște marionete care reacționează mecanic la impulsurile aberante din jur. Poeticul fantasmează o soluție, fie ea momentană, fie ea aparent ideală, dar acea mică deschidere în containerul dur al vieții noastre cotidiene ne prezervă libertatea interioară. Și, picătură cu picătură, această libertate lăuntrică nu doar că nu moare, dar e hrănită de poezie și crește, devine mai lucidă și mai efectivă: în ea stau și detașarea de care avem uneori atâta nevoie, dar și angajarea în real atunci când e necesară. Nu e chiar o întâmplare că poezia a însoțit revoluțiile, a întărit pe cei aruncați în închisori pe nedrept și încă sperie regimurile tiranice și autoritare. Căci ea e fermentul indestructibil al libertății.

Sunteți președintele PEN România. De multe ori scriitorii sunt auziți (și) peste hotare, iar diverse cauze adună laolaltă scriitori din toată lumea, care reușesc să producă schimbări însemnate.

Scriitorii sunt o forță socială subtilă, care poate produce mutații, pentru că ei simt mai repede decât congenerii lor ce se schimbă în psihismul individual și colectiv de adâncime, și formulează acele modificări de conștiință socială într-un mod expresiv, surprinzător sau persuasiv. Scriitorii aduc la suprafață, prin scris, forțe telurice sau spirituale din noi care modifică pînă la urmă realitatea. Iar faptul că în prezent scriitorii se organizează din ce în ce mai mult și mai bine în rețele trans-naționale - cum este PEN International, cea mai veche și mai întinsă organizație mondială a scriitorilor, din care PEN România e parte – arată că ei devin conștienți de această forță a lor. Devin chiar responsabili pentru rolul pe care-l pot juca în metabolismul uman la scară globală. Cu cuvântul scris sau rostit, cu luări de atitudine civică, cu angajarea în bătălii politice locale sau „glocale”, scriitorii demonstrează că trăim epoca unei solidarități umane extinse.

Există și o autodevorare lentă a scriitorului înainte de a fi auzit și a ieși din interioritatea sa. Care sunt cele mai grele momente pentru dvs., cele mai neașteptate impasuri atunci când creați un text?

Pentru un artist sau un scriitor, cel mai greu e să se pună în starea de a crea – cum spunea bătrânul Brâncuși – iar în existența agitată și accelerată în care trăim astăzi, în care trebuie să facem față la o cantitate uriașă de percepții, impulsuri, tensiuni și informații, cel mai greu îmi este, la acest ceas al vieții mele, să mă extrag din tumult. Să găsesc justul echilibru între exterioritate și interioritate, între retragerea din lume și angajarea în lume. Fiecare scriitor își găsește ecuația proprie, metoda personală de a împăca aceste impulsuri contradictorii și de a le transcende, a le sublima. În plus, mai e și faptul că perioadele de „grație poetică”, de „inspirație” cum se spunea înainte, alternează cu perioade de absență creativă, de secetă interioară. Trebuie să ai încredere în tine și răbdare pentru a aștepta, sau a declanșa, momentul creativ. Iar odată declanșat, să ai curajul, îndrăzneala, nebunia să te lași în voia lui pînă la capăt.

Dacă ar fi să alegeți un citat dintr-un scriitor german care v-a influențat, care ar fi acesta? De ce?

Iubesc poeți de limbă germană ca Goethe, Hölderlin, Trakl sau Rilke, ei m-au hrănit, m-au format în adolescența mea romantică și în tinerețea mea creativă, spiritul lor profund și grav încă răsună în lăuntrul meu când vorbesc despre ei. Ca să fiu în tonul acestei discuții a noastre, am să citez versul celebru al lui Hölderlin, „La ce bun poeții în vremuri de restriște ?”, tocmai pentru că, în ciuda aparentului său pesimism, el are o aură de măreție care pune poeții în cumpănă cu vremurile grele, ca cele de azi, și mă împinge la o reacție interioară contrară, la un răspuns să-l numesc metafizic, la o conștiență acută a faptului că poeții țin în echilibru, prin verbul lor, balanța ascunsă a binelui din lumea aceasta.