Adriana STAN
Unii ar zice că toată literatura română e subapreciată în ultimii 20-30 de ani, în comparație cu beneficiile, deloc doar simbolice, dobândite sub cupola „privilighenției” (termenul Ioanei Macrea-Toma) din timpul comunismului, când, lucru nemaiîntâlnit azi cu 2-3 excepții, scriitorii chiar puteau trăi din scris și intrau în manuale cu viteza câtorva cronici săptămânale. Alții ar putea observa, dimpotrivă, tocmai multiplicarea salutară a mediilor valorizatoare în postcomunism: deschiderea oferită de internet comunităților de cititori sau pur și simplu amatorilor; eforturile promoționale ale unei piețe de carte obligată să-și construiască profitul, pentru că statul nu-i mai asigură spatele; expunerea prin circuitul de festivaluri, târguri de carte, lecturi publice, ieșiri în străinătate, utilă atât scriitorilor merituoși, cât și celor să le spunem norocoși (consolați astfel pentru un eventual credit critic mai scăzut). Nu sunt neapărat două perspective asupra aceleiași realități istorice, ci mai degrabă reglaje diferite ale sistemului literar. Motiv pentru care declinul cotei publice a scriitorului român îl deplâng azi îndeosebi salariații și beneficiarii acelei vechi ordini literare, care continuă să funcționeze, prin inerție instituțională mai degrabă, alături de mecanismele mai noi de piață.
Nu doar amestecul acestor mecanisme – o parte din care sunt, oricum, abia emergente în România - complică chestiunea evaluării unui scriitor, ci estomparea prezenței publice a criticii profesioniste de valorizare. Deși e un fenomen internațional, el se resimte acut în viața noastră literară, unde critica expertă de întâmpinare funcționa până prin anii ’90 ca filtru principal, capabil să purifice formula succesului literar (astfel încât aprecierea critică se cupla, de regulă, și unor cifre consistente de vânzări). Evident că și această anchetă, la fel ca și repondenții ei, pun problema subevaluării/supraevaluării tot în termenii criticii profesioniste. Doar că astăzi ea nu mai e singurul arbitru al cursei literare, ci – atunci când nu s-a retras de bună-voie, după cum o arată (semi)abandonul multor cronicari valoroși ai anilor 2000 – trebuie să admită concurența altor seturi de reguli sau mecanisme de validare. Probabil că mai corect ar fi, deci, să ne întrebăm „în funcție de ce” sunt sub- sau supraapreciați unii scriitori astăzi, acceptând că, prin forța lucrurilor, critica de expertiză nu mai decide singură soarta jocului. (Să nu-mi spuneți că recenzenții revistelor din provincie, altfel respectabile și cu nume, pot impune vreun scriitor mai mult decât, eventual, steluțele de pe Goodreads). O autoare ca Irina Binder poate părea chiar „subevaluată” critic, din perspectiva hoardelor de cumpărători ai cărților ei. Gabriel Chifu, în schimb, nu pare „supraevaluat” decât în afara batalioanelor Uniunii. Relativitatea validării o demonstrează și atâția scriitori buni, nu însă excelenți, a căror inserție în multiple rețele de promovare (festivaluri, traduceri etc.) îi ține în linia întâi, chiar dacă au mai scăzut creativ și nu toți criticii îi privesc superlativ (Dan Lungu, Claudiu Komartin, Filip Florian). Pe de altă parte, supraevaluarea critică a multor optzeciști – în răspuns și la subevaluarea lor de către șaizeciști – a avut efect de bumerang prin anii 2000, făcând cititori, critici și scriitori să reacționeze prin a-i subevalua. Mircea Cărtărescu e, până la un punct, victima acestei dinamici, deși cazul său – sunt de acord cu Bogdan Crețu – rămâne un ghem unic de dezechilibre: supraevaluat în cercuri de
high-life literar (în sensul negării că ar putea scrie și altceva decât capodopere), scriitorul însuși nu se simte nici așa apreciat la justa valoare (cum deducem din jurnale); în același timp, el este în mod regretabil subevaluat, mai ales pentru că repetitivitatea și, parțial, istoricizarea formulei sale anulează în ochii unor colegi de breaslă sau ai generațiilor tinere cu alt gust literar, o valoare ce-i este, totuși, intrinsecă.
Astea mi se par liniile mari ale tabloului, dincolo de care apar detalii, în funcție de poziția din care vorbești. Din poziția de cronicar literar, la care tot sper să revin de câțiva ani, mi s-au părut supraevaluați, de pildă, Varujan Vosganian și Nora Iuga, sau cel puțin luați în brațe – Ioana Nicolaie și Marius Chivu. Subevaluat este în general eseul – mai mult sau mai puțin științific – publicat la orice altă editură în afară de Humanitas (unde proporția e inversă). Iar din literatura foarte recentă, cred că n-au fost apreciate critic pe cât ar fi meritat (deși au mai recuperat prin alte medii) romanul
Interior zero al Laviniei Braniște și poezia Elenei Vlădăreanu din
Bani. Muncă. Timp liber – ambele la zi și la
Zeitgeist, atât literar, cât și existențial; probabil și faptul că vorbesc despre o lume „exterioară” literatului explică și perspectiva îngustă din care au fost valorizate.
Anastasia GAVRILOVICI
Are Geo Bogza o proză în care vorbește cu indignare despre cât de des invocați, lăudați, omagiați, ridicați în slăvi sunt, în literatură, genunchii, genunchii (de obicei albi și catifelați ai) iubitei, în timp ce coatele, care fac posibil prin îndoirea lor miracolul îmbrățișării, sunt cu desăvârșire ignorate, nu se pomenește de ele nici măcar în treacăt. Cam asta mi se pare că se întâmplă uneori și în literatură cu anumiți autori despre care, dintr-un motiv sau altul, nu se știe mai nimic. Totuși segregarea asta trebuie nuanțată în cazul cărților, unde nu se întâmplă la fel. Îmi place să mă gândesc la literatură ca la un arhipelag, cu insule de toate dimensiunile, cu vegetații mai bogate și mai puțin bogate. Pornind de aici, trebuie să spun din capul locului că personal nu prea văd utilitatea inventarierii unor cărți care au fost supraevaluate; e ca și cum te-ai uita la insulele alea și ai constata că da, unele sunt mai mari decât altele sau mai asaltate de turiști sau mai bine poziționate geografic, fără să poți face ceva în privința asta, nu le poți mări, micșora, urâți sau înfrumuseța. La fel simt că se întâmplă și în cazul volumelor publicate de diferiți autori care intră în radarul publicului de carte. Dacă cineva spune despre o carte că e supraevaluată, nu se schimbă nimic, nu e ca și cum critica literară o să înceapă brusc să arunce cu roșii stricate în cartea pe care a elogiat-o anterior sau că cititorii o s-o ocolească pe motiv că e prea
in the spotlight. O carte supraevaluată e o carte supraevaluată și atât.
Cu totul altfel stau lucrurile în cazul cărților subevaluate, care în urma unor curenți de convecție nefavorabili din lumea editorială (sau nu neapărat din cauza asta), alunecă în conul de umbră al altor publicații. În situația asta, să menționezi volumele care merită mai multă atenție poate fi un demers efecient, care și-ar putea atinge scopul, aceea de a propulsa anumite volume și de a le crea un spațiu de desfășurare. Adu de mânuță un copil timid în fața microfonului să-și spună rolul la serbare și o va face așa cum poate nu te așteptai. Mi se pare că sunt prea puțin discutați poeți care deja au confirmat și răsconfirmat, ca Ionel Ciupureanu, Teodora Coman, Rita Chirian, Diana Geacăr sau Elena Vlădăreanu. Ultimele lor cărți sunt grozave, dar cu toate astea, nu au apărut prea multe cronici la ele. Din seria debutanților, mi-aș fi dorit să văd mai mult interes pentru cartea Cristinei Stancu,
teritorii (Tracus Arte, 2017) și cea a lui Radu Ștefănescu,
important e să te faci nevăzut (Tracus Arte, 2016), iar la capitolul traduceri (un teritoriu atât de sărăcuț la noi), cred că ar trebui să dudie news feed-urile de la faptul că cel mai cunoscut volum de poezie al lui Szilárd Borbély,
Berlin Hamlet a apărut în traducerea excelentă a lui Andrei Dósa la Casa de Editură Max Blecher anul ăsta. Ca să nu mai zic de revista
Poesis internațional, care transportă în limba română cu fiecare nou număr literatură de cea mai bună calitate de pe toate continentele, fiind o adevărată antologie de poezie.
Yigru ZELTIL
Nu prea mai e loc de
business as usual. Mi se pare în plus cum mă raportez eu sau altcineva la ce se mai publică, mai exact ce are și parte în vreun fel de receptare, când pare că suntem în pragul unui colaps la nivel de sistem, între sisteme...
Avem cea mai subdezvoltată piață de carte din Europa în raport cu populația, avem și cel mai ineficient și subfinanțat învățământ, care merge dintr-o pseudo-reformă oribilă în alta mai dezastruoasă. Unii visează la introducerea mai multor scriitoare și alți autori minoritari în curriculă sau la autonomizarea literaturii postdecembriste ca obiect de studiu în facultăți (unde se mai întâmplă să nu se ajungă nici măcar la Cărtărescu), în timp ce realitatea ne pregătește un manual unic...
Nici câmpul literar nu mai e ce a fost. Ne-am obișnuit ca etalonul să fie critica de întâmpinare (fie ea și făcută pe genunchi), însă în ultima vreme se diminuează vizibil numărul cronicilor și al criticilor, nu doar „apar și dispar” (cum consideră Cristina Ispas în dosarul din iunie). Ca replică la această situație prea curând nu cred că va apărea dinspre universitari o critică „pe termen mediu”.
Elena Vlădăreanu se plângea de faptul că despre
bani. muncă. timpul liber, ultimul ei volum din colecția de poezie îngrijită de Svetlana Cârstean la Nemira (ceea ce ar trebui să garanteze vizibilitate, nu?), nu s-au publicat decât trei cronici, însă e o cifră încă bună, se poate și mai rău – sau, dacă ai răbdare, se poate trezi cineva și după un an-doi să scrie despre cartea ta!
Conform listelor pe care le realizez pentru proiectul Institutul /rupere de rând/, se tipăresc în fiecare an peste două mii de volume de versuri în limba română. În timp, voi cataloga și repartiția lor în bazele de date ale bibliotecilor din țară, dar, pe cât posibil, și prezența lor în periodice, adică referințele critice. Pare prea devreme să emit ipoteze, însă cred că se va constata și statistic un declin în ultimul deceniu, precum și sporirea numărului de volume care nu sunt trecute în revistă deloc, sau le sunt dedicate doar câteva rânduri într-o retrospectivă (cum mi s-a întâmplat cu
ulei de palmier).
Calitatea criticilor literari este precară, chiar și cei mai actuali și așa-ziși „legitimi” păcătuind prin carențe teoretice și/sau de scriitură, prin jonglerii terminologice discutabile sau așteptări prost calibrate... Dar ce mi se pare alarmantă este pierderea răbdării: dacă în cazul criticii oligarhice din Uniunea Scriitorilor, după „cazul Chifu” din 2015, noua repliere tactică i-a făcut să radă fără milă autorii care nu sunt de partea lor, în cazul tinerilor este vorba de o nepăsare. Ștefan Baghiu, de exemplu, și-a făcut obiceiul de a nu ne spune de ce X sau Y este „submediocru”, așteptându-se ca noi, ceilalți, să-i împărtășim,
by default, așteptările estetice. Suspectez și că mulți, neluând în calcul posibilitatea ca un autor interesant să apară vreodată la o editură provincială sau în regim
self-published, nu caută alte cărți decât cele de la editurile pe care le știu...
Câmpul literar suferă în asemenea măsură de dezorientare și dezarticulare încât a ajuns să fie concurat de câmpul artelor vizuale, așa cum s-a extins de-a lungul ultimelor decenii și în alte țări. Încep să apară lecturi de poezie și
performance-uri și în galerii (dintre care ODD a început și o serie de publicații), iar în revista Uniunii Artiștilor Plastici, ARTA, au apărut anul trecut texte despre poezia conceptuală și „literatura aditivă” (Germán Sierra)! Doar în Poesis Internațional și InterRe:Act (o revistă anuală a grupului frACTalia) mai apar pe „teren literar” niște lucruri atât de interesante, plus o mână de reviste relativ tradiționale (Vatra) și, dinspre teoria critică, Post/h/um (care, în oricare altă țară occidentală, ar fi fost o revistă universitară bine sprijinită, dar iată că noi nu prea avem nici reviste și nici edituri universitare care să conteze...). Pentru că încă se mișcă lucrurile în București, Cluj, Bistrița, Sibiu și alte câteva orașe, unii nutresc iluzia că avem o scenă literară puternică, însă aceasta este o bulă în care se scrie când se poate, în timpul liber și, de regulă, de pe poziții contraculturale.
Dispoziția aceasta se reflectă și în ceea ce ajunge să fie acceptat: Cosmina Moroșan, cu poeziile ei aparent opace, dar muzicale într-un sens experimental și încărcate cu o anumită sensibilitate, a fost bine receptată, dar nu și Iulia Militaru, care are și ea un anumit umor avangardist, dar se apropie de poezia experimentală academică din afară prin deconstrucția pe care o face în textele ei – ceea ce, împreună cu reminiscențele de textualism, pare să fi stârnit alergii... Cert este că
Confiscarea bestiei nu a fost recenzată de nimeni în afară de mine, și la fel s-ar fi putut întâmpla cu volumele lui Sebastian Big dacă nu i-aș fi provocat pe criticii clujeni să scrie. Ar mai fi și
Etalonul Mizil.
Ficțiunile măsurătorilor, o carte a lui Gheorghe Iova și Cosmin Manolache despre care voi publica o analiză din perspectiva „scriiturii necreative” – n-a avut nicio reacție, deși într-o cultură mai receptivă i-ar fi fost sesizată până acum importanța...
Apropo, Bogdan Ghiu – luat în serios de artiști și filosofi, fiindcă i-a complexat multă vreme pe literați, tocmai cei care ar avea cel mai mult de învățat de la el – a scos în ultimii ani mai multe cărți de căpătâi (nu doar căpătâiul patului meu, firește), cum ar fi
Linia de producție și
Totul trebuie tradus. Acolo se pot găsi multe idei care, traduse în discursul intelectual public și în propuneri de reconstrucție a învățământului și a breslelor artistice, ar avea un impact pozitiv uriaș și ar schimba multe dintre inerțiile și complexele noastre...
Fiindcă am mai puțin timp și mă interesează mai mult albumele de fotografie sau de benzi desenate (cum ar fi proiectele faine ale lui Justin Baroncea), urmăresc mai puțin proza, deci poate greșesc când spun următoarele lucruri... Mi se pare mai variată proza scurtă (vezi revista Iocan și antologiile de proză scurtă) decât romanul.
Liviu G. Stan, de exemplu, ar merita mai multă atenție, dar
casele vor uita, în pofida ideilor interesante, nu este un roman scris așa de bine cum este în felul său
Interior zero de Lavinia Braniște. Dar, dacă Adrian Schiop spunea despre anii ’80-’90 că au fost saturați de „ludicul şi lipsa oricărei angajări sau fome de responsabilitate faţă de realitate” (din așa-zisul postmodernism), mi se pare acum supralicitată extrema cealaltă, realismul de interes sociologic... Totuși, nici întoarcerea la estetism nu e o soluție. Cazemata lui Tudor Ganea era echilibrată (de aici aprecierile, deloc exagerate), dar în Miere a regresat înspre modelul Cărtărescu (să vedem cum va fi al treilea roman).
Cum sugera Matei Hutopilă mai demult, ne-ar trebui mai mult
underground, mai mulți care să meargă dincolo de căile bătătorite. Dincolo de asta, timpul nu mai are răbdare și are nevoie de multe prefaceri...
