Ești prezentă în antologia bilingvă română-germană, coordonată de Rodica Draghincescu, „Portrete de frontieră”, editura KLAK (Germania). Este o antologie masivă, lansată cu ocazia Târgului Internațional de Carte de la Leipzig, apărută în urma colaborării dintre editura KLAK și Fundația Triade. Sunt prezenți cincizeci de poeți din douăzeci și cinci de țări. Ce ți se pare că leagă textele tale de ale celorlalți, care este firul comun?
Cele două poeme care au intrat în antologie se află în a treia secțiune a cărții,
Frontierele artelor, şi o să mă refer doar la ea pentru că ele nu prea pot avea vreun fir comun cu poemele poeților incluși în celelalte două secţiuni,
Frontierele geopolitice şi
Frontierele destinului.
Le-am scris după „Dar noi suntem oameni obișnuiți” (Cartea Românească, 2017) și nu știu dacă o să facă parte dintr-un viitor volum, dar aș vrea să refolosesc ideile din ele.
Unul e despre mintea care se tot zbate ca un fluture de noapte să intre în realitate, să spargă geamul pe care, pentru că nu îl vede, nu îl poate înțelege. De partea cealaltă a geamului este un motan care tot sare, își tot ia avânt, încercând să prindă fluturele. Apoi, cineva din afară, zeul (adică eul), intervine şi sparge limita, deschizând ușa balconului. Fluturele, pentru că s-a zbătut aiurea, cade mort la picioarele zeului, iar motanul îi întoarce spatele.
Al doilea e despre părintele văzut ca o graniță, iar moartea lui, ca un act isteric făcut de un zeu care nu putea să vadă copilul din cauza părintelui.
Unii dintre poeții incluși în secțiunea asta sunt: Erkut Tokman (Turcia), cu un poem despre Goethe, a cărui operă este văzută curgând de la o țară la alta precum fluviul Main, și altul despre puterea dansatoarei Pina Bausch de a uni oameni de diferite naționalități prin arta ei; Zhao Si (China), cu un poem cu imagini foarte frumoase despre victimele masacrelor de la Zidul Plângerii și altul despre o fotografie, în care o fetiță siriană apare cu brațele ridicate, ca și cum s-ar fi predat în fața obiectivului, crezând că este o armă; Erika Dagnino (Italia), cu un poem despre precaritatea stării de echilibru și altul despre încercarea de a depăși limitele corpului („Mint,/ îmi doresc lucruri care aduc chinuri,/ nu lămuriri.”). Ei sunt câțiva dintre poeții pe care i-am tradus din limba engleză pentru această antologie.
Și mai sunt, în secțiunea asta, mulți alții, printre care și scriitorii români (Dinu Flămând, Șerban Foarță, Simona Grazia Dima, Sebastian Reichmann).
Cred că firul comun, şi poate că în toată antologia, nu numai în secțiunea asta, este puterea pe care o are poezia de a surprinde limitele, de a le transcrie și de a le face, astfel, mai ușor de trecut. Cum scrie Heike Fiedler (Elveția) în „portretul cuvântului la tinerețe”, prezent tot în cea de-a treia parte a antologiei: „sunt invizibil aș putea fi un cuvânt eu sfidez pereți și/ ziduri.”
Cum s-a conturat identitatea ta ca scriitor, care au fost momentele cheie?
Mi se pare că mulți ani am bâjbâit. Apoi au venit peste mine două evenimente majore: moartea tatălui meu, scriitorul George Geacăr, și maternitatea. Sigur, moartea unui părinte și nașterea unui copil sunt evenimente pe care alți oameni au capacitatea să le absoarbă mai ușor, dar pentru mine au fost năucitoare. Încă sunt. Pentru că sunt evenimente care te dau afară din viața pe care o aveai, pe care o cunoșteai, și te redefinesc. Cine ești acum, după ce ți-a murit tatăl? Orfană de tată. Cine ești acum, după ce ai născut un copil? Mamă. Sunt niște granițe care îți închid accesul la viața pe care o aveai înainte, și, uneori, simți că te-au închis și pe tine acolo, dedesubt, unde te zbați să cauți o continuitate.
Cu toate astea, simt că acum lucrurile îmi sunt foarte limpezi în ceea ce privește scrisul meu. Abia acum îmi cunosc vocea şi puterea imaginaţiei de a îmblânzi realitatea.
Crezi că ai putea să te desprinzi de spațiul românesc, să te autoexilezi?
Eu sunt, oricum, desprinsă de spațiul românesc. Sunt, de fapt, desprinsă de orice fel de spațiu, pentru că, oriunde aș ajunge, cred, aș simți că nu m-am mișcat din loc. Și trăiesc, oricum, într-un autoexil, pentru că autoexilul îmi aduce liniștea de care am nevoie să scriu, să-mi aud vocea. Așa că, oriunde m-aș afla, aș fi într-un autoexil.
Ți se pare că artistul are sau ar trebui să aibă și un rol social, chiar dacă structural este desprins de astfel de problematici? Poate literatura astăzi să schimbe ceva într-un joc de conflicte sociale, de exemplu?
Artistul a avut dintotdeauna și rolul ăsta social, iar cei care și-l asumă acum mi se par de admirat. Eu, însă, nu pot. Pentru că trăiesc în afara timpului, chiar în afara timpului meu, iar singurele mișcări care mă fascinează sunt cele interioare. Mă iau la trântă cu creierul, încerc să înțeleg ce se întâmplă în interiorul ființei umane și ce s-a întâmplat cu ea de la începuturi, cum am ajuns să avem aceste construcții sociale și mă îngrozesc când îmi dau seama cât e de greu să lupți cu ele. Fac descoperiri zilnic în realitatea asta interioară și, dacă ajung să scriu despre realitatea exterioară, este pentru că m-a zgândărit.
Ce este o limită pentru tine? Geografică, psihologică, identitară etc.
Pentru mine, cea mai puternică limită este îndoiala. Dimineața mă trezesc luminoasă și încrezătoare, la prânz încep să mă micșorez, noaptea, cuibărită în vreo crăpătură, ascult urletele câinilor, strigătele cocoşilor, şuieratul vântului. În ziua următoare, o iau de la capăt.
Îndoiala îmi supraveghează orice mișcare interioară. Și când traduc („Oare ai găsit cuvâtul bun?”) și când scriu („Nu cumva puteai s-o zici mai bine?”). Îndoiala m-a învățat să rescriu, să tai fără milă, să renunț la fragmente, imagini, fraze care-mi erau dragi, dar care nu-și găsiseră încă rostul. Îndoiala m-a făcut dependentă de scris, pentru că, scriind zilnic de câţiva ani, am început să mă simt în control, liniștită, puternică – un complex de senzaţii, o bucurie care, la sfârşitul fiecărei reprize de scris, mă face să-mi doresc şi mai mult, să aştept cu nerăbdare ziua următoare.
Îndoiala mă provoacă să-mi depășesc limitele, atât ale scrisului, cât și cele pe care le am ca ființă umană. Prin scris încerc să-mi construiesc un corp pe care nu-l am, corpul meu real.
Știu cât poate mintea mea și, pentru că poate cam puțin, caut să o provoc zilnic. Citesc cărți de popularizare a științei și articole despre tot felul de subiecte pe internet (despre cosmos, animale, natură, literatură, filme, seriale, jocuri pe calculator, istorie, curiozități, bârfe), mă uit la documentare despre creier și ascult discuții despre fizică cuantică. Terry Pratchett, unul dintre scriitorii mei preferați, numea asta un fel de cercetare fără niciun scop aparent. Nu-mi amintesc citatul exact, dar știu că asta era ideea.
Și m-am apucat să pictez.
Și, de câteva luni, citesc Biblia, mai precis „Biblia cu ilustrații”, versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, apărută la Editura Litera. Că tot am ajuns să spun despre ea, cred că ar trebui să fie lectură obligatorie – în special pentru scriitori şi, mai ales, în varianta asta.
Mă fascinează evoluția capacității de înțelegere a omului, trecerea treptată de la barbarism la compasiune și empatie. Și găsesc pagini extraordinar de frumoase de literatură, cum ar fi amplul poem numit „Cartea lui Iov”, partea mea preferată de până acum.
O citesc cu mare plăcere, iar când găsesc o explicație pentru anumite construcții sociale şi tipare mentale, simt o bucurie pură, naivă. De exemplu, faptul că Dumnezeu vorbea cândva – şi nu oricui, ci numai celor aleşi – cred că a dus la naşterea unor mari complexe şi suferinţe în om, care au devenit bagaj genetic. De acolo cred că vine singurătatea copleşitoare pe care omul o simte toată viaţa, disperarea că nu e auzit şi acceptarea fără crâcnire a destinului, pentru că orice semn de revoltă, oricât de mic, e pedepsit. Atâta suferinţă de-a lungul timpului, provocată în om de către alt om. Moise, cunoscut ca fiind autor al Pentateuhului, a făcut-o în mod inconştient, desigur, pentru că el era preocupat de lupta pentru monoteism, construită pe înfricoşare și îngrozire.
Biblia a creat multe graniţe geografice, psihologice, identitare, multe complexe, multă suferinţă, a dus la multe crime în numele religiei, la misoginism, ba chiar la o ură aprigă împotriva femeii, născută pur și simplu din povestea lui Adam şi a Evei.
De exemplu, acel fenomen de isterie în masă, provocat de biserica creştină, numit vânătoarea de vrăjitoare, a durat trei secole (XV-XVIII). Femeia avea dreptul la un singur rol pe atunci, şi anume să facă şi să crească copii, şi orice abatere, orice încercare de asumare a feminităţii era văzută drept farmec, drept vrajă, căreia bărbatul, neputincios săracul, îi cădea pradă. Mii și mii de femei au fost torturate pentru a „mărturisi” că sunt vrăjitoare şi că fac orgii în care se culcă cu diavolul, apoi au fost arse de vii sau spânzurate.
Sigur, omenirea a crescut, a trecut prin multe stadii de dezvoltare intelectuală, dar o bună parte din tradiție, din mentalități, a devenit bagaj genetic. Și cum te lupți cu el?
Pe măsură ce citesc tot mai mult din Biblie şi, în paralel, studii sau eseuri, simt că mintea mi se dilată şi capătă înţelepciunea pisicii de Cheshire a lui Lewis Carroll, care spunea aşa:
We`re all mad here. I’m mad. You’re mad.
Care a fost cel mai mare compromis pe care l-ai făcut ca scriitor? Cum l-ai gestiona astăzi?
Nu cred să fi făcut vreun compromis, dar mă uit cam urât la volumul meu de debut. Simt că nu e vocea mea acolo, nici ochiul meu. Că are o voce zvăpăiată şi un ochi crud, ambele la modă pe atunci, iar eu nu cred în modă. Singurul lucru care simt că îmi aparține din el este tehnica, tăietura versurilor. Dacă aș putea să iau legătura cu mine, cea de atunci, și să-mi spun să nu mă grăbesc, aș face-o fără să stau pe gânduri, dar, cum călătoria în timp se pare că nu este posibilă, nu-mi rămâne decât să merg mai departe, să-mi văd de scris și de trăit, aşa cum pot eu.
***
Diana Geacăr este scriitor și traducător. Scrie poezie, proză scurtă și literatură pentru copii. A publicat trei volume de poezie: bună, eu sunt diana și sunt colega ta de cameră (Editura Vinea, 2005, Premiul Național Mihai Eminescu pentru debut),
Frumusețea bărbatului căsătorit (Editura Vinea, 2009, Premiul Marin Mincu) și
Dar noi suntem oameni obișnuiți (Editura Cartea Românească, 2017). A tradus cărți din limbile engleză și franceză și, din limba engleză, poezie pentru revista online Crevice și pentru antologia de poezie internațională contemporană
Portrete de frontieră/ GrenzPortraits (Klak Verlag, Berlin, 2017), coordonată de Rodica Draghincescu. Trăiește în Târgoviște.
