Nu cred în minuni în urma promovării artificiale

În 2017 ai participat la Târgul Internațional de Carte de la Leipzig, o avanpremieră a ediției din 2018, unde România e țara invitată de onoare. Cât de cunoscuți ți s-a părut că sunt autorii români în spațiul german?

Cu excepția lui Mircea Cărtărescu, pe care se mai întâmpla să-l abordeze câte cineva la standul României și să-i ceară un autograf, nu-mi amintesc nimic care să-mi fi atras atenția în acest sens. Dar, în mod frustrant, chiar și la unele evenimente la care Cărtărescu era în prim-plan, publicul a fost mult mai puțin numeros decât ar fi meritat, din motive care nu țin deloc de calitatea autorului, ci de chestii mult mai tâmpite: orele sau locul de desfășurare în cadrul Târgului, vreun eveniment paralel care se adresa culturii de masă și care canibalizase restul evenimentelor, traducerea simultană etc.

Cum s-ar putea îmbunătăți promovarea autorului român contemporan într-un spațiu editorial de prestigiu? De multe ori autorii sunt all in one și se autopromovează, alteori diferite institute, instituții, programe, ministere le facilitează deschiderea către evenimente, lecturi, târguri de carte internaționale.

Nu cred în minuni în urma promovării artificiale, făcută preponderent prin intermediul unor instituții și ministere. Desigur că e bun și sprijinul instituțional dacă e vorba să ieși de la tine din sat, dar ăsta ar fi doar un mic imbold, un prim pas. De aici încolo, îmi imaginez că valoarea literară propriu-zisă e cea care ar putea face și desface – sau nici măcar asta, ci, mai exact, relevanța unei scriituri în raport cu un anumit moment cultural. Însă, ca să revin la ce mă întrebi, răspunsul meu e: habar n-am. Nu știu cum ar trebui făcută promovarea autorilor români prin intermediul instituțiilor, și nu știu nici autorii singuri cum și ce-ar fi bine să facă, în afară de a-și urma fiecare, cu onestitate, proiectul personal. Pe de altă parte, poate nici nu sunt eu cea mai potrivită persoană care să-și dea cu părerea despre așa ceva, câtă vreme cam tot ce fac e să răspund când sunt solicitat pentru interviuri, lecturi, când pot, dacă pot – dar cam atât. Mi-e jenă, de exemplu, să mă duc să mă bag în seamă din proprie inițiativă cu vreun editor sau cu un ministru al culturii, dacă se nimerește prin târg. Sau prin Târg. Iar de alte grozăvii nici atât: selfie-uri, glume și râs la glume, postări pe Facebook și statusuri admirative, catifelate și musai cu tag, mailuri, insistențe, intervenții prin sus-puși, critici, vicepreședinți, directori de edituri și reviste – în fine, nu știu, chestii despre care fără să vreau aud și văd că se fac – și, până la urmă, de ce nu? dacă chiar crezi în destinul tău, faci orice, cum mă sfătuise cineva de bună-credință, acum niște ani, la debut. Să fac orice pentru a-mi promova cartea aia. Și fiindcă tot vorbeam de Mircea Cărtărescu la Leipzig în 2017, poate ar trebui exemplificat ce spuneam mai devreme și povestit puțin cum, văzându-mă și pe mine învârtindu-mă pe acolo, după câteva ore mi-a zis destul de sincer că-i pare rău că nu mă știe (deși ne mai intersectaserăm în vreo două rânduri, țin eu minte, dar îl înțeleg) și că mă roagă așadar să-i dau un exemplar din „Uranus Park” – dacă am la mine. Și să-i dau și o dedicație. Ei bine, am fost realmente atât de bruiat de toată situația, încât am mâzgâlit ceva pe cartea aia uitând să scriu pentru cine e – deși el, văzându-mă că tot nu reușesc să mă adun, mi-a zis, zâmbind: „Mircea Cărtărescu!” – și cu toate că și eu i-am răspuns „Știu... încă din ’95-’96... de când cu Travesti...”, cu toate astea, deci, îmi amintesc că am scris ceva cretin și generic – „Cu cele mai bune gânduri!”, parcă – după care am pus data, am semnat și i-am trântit-o în brațe.

În cadrul evenimentului la care ai participat în Leipzig, „Disco Titanic: Literatura Română Tânără”, trei scriitori români contemporani consacrați au recomandat, fiecare, doi autori români necunoscuți în spațiul literar german. Cum ți s-a părut publicul german? Care au fost cele mai frumoase momente?

Pe mine m-a adus Gabriela Adameșteanu, care, ca și Cărtărescu, mă făcea să mă bâlbâi foarte mult când mi se adresa, mai ales că știam de la organizatori că a sucit și-a zăpăcit o listă cu nume de cărți și de tineri autori, a întors-o pe toate părțile și până la urmă a rămas la mine și la Gheo. De altfel, la evenimentul dedicat propriu-zis literaturii și cărților noastre, mi-a prezentat cartea și mi-a lăudat-o, a recomandat-o pentru traduceri, publicul a aplaudat când a fost citit fragmentul tradus în germană – era ceva de la finalul cărții, când eroul meu o cam ia razna – ce să zic, a fost emoționant, îmbucurător, încurajator și absolut onorant pentru mine. Atâta doar că interesul publicului s-a dovedit a fi mult mai mare când am avut un alt eveniment, a doua zi, tot alături de Gabriela Adameșteanu, însă de data asta nu neapărat despre literatură, ci despre transformările sociale, urbanistice și arhitecturale ale Bucureștiului înainte și după ’89. Înțeleg cumva interesul mai mare al oamenilor, proporțional cu exotismul temei, sau poate datorat faptului că printre invitați erau și doi oameni de cultură germani, un scriitor și un jurnalist, ambii buni cunoscători ai realităților românești. Atunci, cum spuneam, publicul mi s-a părut că a fost realmente captivat. De altfel și eu m-am simțit ca peștele în apă și am făcut show – glumesc un pic. Dar chiar a fost foarte bine, cred că acela a fost cel mai reușit moment în ceea ce mă privește.

Dacă ar fi să dai în urmă timpul, ai schimba ceva la traiectoria ta literară?

Nu, ce am scris până acum mi se pare în continuare relevant, atât pentru mine ca om, cât și pentru ceea ce cred eu că este literatura – pentru ce-mi place mie să citesc, mai simplu spus. În rest, dacă întrebarea ta se referă la ce-aș fi putut face și n-am făcut, la vreo nominalizare care ulterior nu s-a concretizat într-un premiu, la vreo rezidență la care n-am aplicat (n-am aplicat niciodată la niciuna, din motive pe care cei apropiați le pot intui) sau la alte chestii de genul, chiar nu vreau să bravez, dar mă simt excelent cu tot și cu toate, și nu-mi lipsește nimic.

Cât de mult te simți ancorat în lumea literară și trendurile actuale?

În lumea literară aproape deloc. Una peste alta, de câțiva ani, de când am făcut copii unul după altul, pam, pam, pam, nici nu prea mai am timp să citesc, iar atunci când o fac și citesc autori foarte lăudați, în special tineri, de obicei mă plictisesc și mă enervez că m-am lăsat din nou influențat de promo. Mă refer atât la autori străini, cât și la români. Pe de altă parte, legat mai ales de români, încă mă mai prind unele cărți. Ultima care mi-a plăcut a fost „Interior zero”, și poate aici ar trebui discutat de trenduri: dacă o carte ca asta reprezintă un trend, și dacă mie mi-a plăcut așa mult, înseamnă că sunt ancorat în trendurile actuale? Nu vom ști niciodată. Ce știm însă cu siguranță e că m-a ajutat Dumnezeu și cea mai mare parte a timpului trăiesc complet în afara a ceea ce îndeobște numim lume literară.

Dacă ar fi să nu mai poți scrie, care ar fi domeniul către care ți-ai canaliza toată creativitatea?

Aș picta, cred. N-am mai pictat de prin 2003. Sau ar mai fi și muzica. La fel, prin 2003 sau chiar mai devreme am abandonat-o. Dar cel mai probabil că n-ar funcționa niciuna, ar fi supă reîncălzită. Pe de altă parte, nici nu sunt vreun artist fremătând de energie, musai să și-o canalizeze cumva. Mă simt foarte bine, cum spuneam – și totodată golit de energie, în cel mai plăcut mod – cu soția și copiii – avem tot timpul ce face, nu ne plictisim, crede-mă – avem prieteni, ne plimbăm, râdem, ne pictăm pe față, mergem la karate – dar de fapt se dovedește că e kick-boxing, ceea ce e încă și mai amuzant, dacă stai să te gândești la două fetițe de trei, respectiv patru ani jumate, înnebunite de drag să vină ziua de miercuri și să meargă la antrenament – mai plantăm niște spanac la țară, sau poate niște dovlecei, mai gătim ceva, cântăm, dansăm – cam asta.

***
M. Duţescu (n. 1979, Alexandria) este arhitect şi lector la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti. În urma câştigării concursului organizat de Editura Cartea Românească, publică în 2010 volumul de poezie şi toată bucuria acelor ani trişti – distins ulterior cu premiile naţionale „Iustin Panţa” şi „Mihai Eminescu” pentru debut. În 2014 revine cu volumul de poezii franceza un avantaj (Ed. Pandora M), respectiv cu Uranus Park (Ed. Polirom), un roman realist despre jungla imobiliară a Bucureştiului de la începutul anilor 2000, pentru care în 2015 a fost recompensat cu premiul Premiul „Tânărul prozator al anului” în cadrul Galei Tinerilor Scriitori. Este prezent cu poezie şi proză în mai multe antologii din ţară şi din străinătate. Fragmente din textele sale au fost traduse în franceză, engleză, germană, suedeză şi cehă.