EPISODUL 14
O parte din anxietatea pe care o resimt mai des decât mi-aș dori vine de aici, că voi fi demascat drept impostor.
Sunt lucruri pe care ar fi trebuit să le știu și pe care nu le știu pentru că sunt leneș, neserios; pe alocuri, insuficient de inteligent. O felie din vină e a mea – și a biologiei.
Apoi, sunt lucruri pe care ar fi trebuit să le știu și nu le știu – sau nu le-am știut până la un moment dat, cum ar fi, de pildă, că și seara trebuie să te speli pe dinți – pentru că nici părinții mei nu le-au știut, deci n-au avut cum să mi le transfere sau cultive la momentul potrivit.
Nici vecinii n-au fost un factor de influență mai bun (am scris deja despre vecinul meu de palier care, când eram copil, a tăiat și a furat doar picioarele din spate ale unei vaci, lăsând-o vie în grajd, mutilată, și despre cel care bătea noaptea cu toporul în perete, amenințând că urcă butelia pe flacăra aprinsă a aragazului și ne aruncă în aer ca pe
șobolani, dar mai sunt atâția alții, cu povești minore,
o seamă de personaje secundare, vorba poetului Romulus Bucur, despre care poate că n-o s-apuc să vorbesc niciodată… ), și mă tem că nici în familia extinsă n-a fost tocmai liniște și pace, nu s-a găsit vreun model – tot așa, pentru că nici pe ei n-a avut cine să-i învețe mare lucru.
Pe de-o parte, n-am avut noroc de un super-creier și nici de la cine să mă contaminez cu înțelepciune n-am avut. (Chiar dacă am fost o vreme furios pe startul mai puțin favorabil, la un moment dat m-am repoziționat, m-am luat în mâini.)
Dar la fel de bine sunt lucruri pe care nu le știu și pe care ar fi trebuit să le știu, pe care statul – cu a lui Ecaterina Andronescu, Ministru al Educației câți ani din 1996 până azi?, cu
Genunche și cu
Pamblică, acești Stan și Bran – ar fi trebuit să se asigure că le știu, în special pentru că toți adulții capabili sau incapabili să mă educe au plătit taxe în acest scop, au cotizat an de an – și nu puțin – la bugetul unui stat care m-a obligat să-i frecventez școlile. Abia asta mă face cu adevărat furios.
|©Mihai Surdu
Astăzi îmi propun să mă uit înapoi, să văd ce anume ar fi putut merge mai bine pentru mine pe parcursul celor zece clase obligatorii, și încep cu limbile străine, care mă dor de departe cel mai tare.
În clasa a treia, după un an fascinant de Limba franceză, profesoara, excelentă până atunci, a-nceput să ne pună să copiem singuri lecția în caiet în loc să ne-o mai predea. Se apucase de altă facultate, dar ce știam noi? Copiam în caiete fericiți, caligrafic, în timp ce ea învăța la catedră.
În gimnaziu, putea să nu vină cu săptămânile – terminase facultatea, de data asta problema era că se măritase.
Când am ajuns la liceu, am schimbat orașul; anul următor, pentru că eram mult prea în urmă, am fost nevoit să mă transfer de la clasa de intensiv franceză la cea de intensiv engleză, rămânând să studiez încă o dată limba franceză pentru începători. Doar că n-a fost nici a doua oară cu noroc. Noua profesoară, aproape de-o seamă cu noi, ne-a dat tovărășește drumul să jucăm volei (eram mari jucători de volei), ce să facă ea cu niște hăndrălăi, să se-apuce să conjuge verbe?
Dar de ce vă duceați?, ai putea obiecta pe bună dreptate. De ce nu-i cereați să vă predea?
Aici povestea e din nou delicată.
Cercetătorii britanici spun că cei care vin din familii sărace preferă beneficiul imediat în defavoarea unuia substanțial mai mare, pierdut în cețurile unui viitor nesigur. Așa și noi, majoritatea abia dacă ieșiserăm din județ, de Franța ne ardea nouă? Nici nu eram în Uniunea Europeană încă.
La clasa de intensiv engleză, o doamnă foarte de treabă de altfel, cu care am ținut legătura până astăzi, începea fiecare an în forță: deși măcinată între obligația de a preda și amintirea experiențelor anterioare, care îi spunea că nu e un pedagog bun, că o să cedeze, inima ei – bună – fiind în altă parte, punea catalogul pe catedră și scria cu litere de-o șchioapă pe tablă „PAST TENSE”. N-am ajuns niciodată la altă lecție, din păcate. Orele se prelingeau în consiliere psihologică. Se vorbea, în engleză la început, timid, apoi în limba română și mult, despre toate câte țin de viață și care ne preocupau; un lux ce pica foarte bine la momentul respectiv – eram adolescenți, viețile noastre erau un Iad. Din păcate, în privința limbii engleze am rămas în plin șantier, cu ce știam de la televizor.
Și acum mă încurc uneori când trebuie să le povestesc străinilor ceva ce necesită structuri mai complexe – chiar dacă am făcut și încă fac eforturi de unul singur, e foarte frustrant. Aș fi putut să le știu, ar fi trebuit să le știu, punct.
|©Mihai Surdu
Mai departe, profesoara de română, care ținea cu dinții de gramatică, la literatură ne asculta din cărțile de comentarii – un eșec clasic al învățământului gimnazial românesc. În liceu, invers, literatură, nu structură – acestor radicalizări ale programelor le sunt totuși recunoscător, e probabil principalul motiv pentru care sunt unde sunt, scriitor.
Șase-șapte pagini dictate de profesor săptămânal timp de 45 de minute; acasă nu înțelegeam ce am scris, nu mai țineam minte ce înseamnă prescurtările, aruncam caietele la loc și îmi vedeam de treabă; urma să facă același lucru și data următoare, și peste două săptămâni, și peste zece. Una din materiile interesante predate oribil. Trei profesori de istorie, opt ani de studiu, aceeași metodă de predare. Acum, la 29 de ani, recuperez istoria cu lingurița, ascultând audiobook-uri înainte să adorm.
Geografie am făcut ca la carte și mă descurc, slavă cerului, deși nu mai țin minte, era bărbat profesorul, era femeie? Poate că asta înseamnă să fii dascăl bun, să-ți faci treaba într-un mod neutru? Elevii să-și amintească materia, nu de tine – fie că o fac cu drag sau cu scârbă?
La fel, fizică și chimie am știut destul de bine, dar doar până în clasa a opta. În liceu, profesorul de fizică era mai degrabă pasionat de ghicitori, iar chimia am pierdut-o din motive de chimie, aveam o profesoară antipatică, căreia îi eram antipatic.
Biologie?
(Ecou.)
La logică, filosofie și economie politică, o sticlă de Lacrima lui Ovidiu rezolva ce era de rezolvat la sfârșitul semestrului. Profesorul, roșu la față, plesnind de ipocrizie,
Copii…, nu trebuia…
|©Mihai Surdu
În fine, nu în ultimul rând, matematica –
Matematica e mereu un subiect sensibil. La sfârșitul clasei a zecea, văzând că nu mai știm să rezolvăm nici măcar o ecuație de gradul doi, ne-am dus la profesoara de română și am rugat-o să vorbească la direcțiune să se îndure de noi și să ne trimită alt profesor dacă le pasă, dacă vor să luăm bacu – profesoara de matematică era și diriginta noastră, nu puteam să o rugăm pe ea. Mi-o amintesc de parcă a fost ieri: scria toată ora la tablă,
își făcea treaba, ca și când în bănci ar fi fost colegii ei de la facultatea de matematică care urmăreau cu interes o metodă elegantă de demonstrație.
Exemplele pot curge la infinit. E drept, clasele 1-8 le-am urmat la o școală modestă într-un orășel de nici douăzeci de mii de locuitori, dar în liceu situația ar fi trebuit să fie alta – era un colegiu național, unul din cele mai bune din județ. Dacă acolo se preda cum s-a predat, mă-ntreb, cum o fi fost în liceele slabe?
Sau: cum e să faci școala la țară, să înveți matematică și engleză cu omul de serviciu?
Avem nevoie de profesori mai buni, de un sistem de educație mai bun. Suntem o generație de sacrificiu și, OK, ne-am împăcat cu ideea asta, dar ce vine după noi? Dacă educația rămâne la același nivel, tot o generație de sacrificiu. E ca la tetris, o piesă așezată greșit îngreunează jocul, dar două piese așezate prost una după alta aproape că îl fac imposibil – și nu vrem GAME OVER. Chiar dacă pierdem teren în alte domenii, pentru educație trebuie să tragem împreună, oameni simpli și politicieni, altfel suntem pierduți. Lăsați Ministerul Educației în pace, măcar atât.
