Bogdan-Alexandru Stănescu, Georg Aescht și Ernest Wichner au coordonat un număr special dedicat literaturii române contemporane, intitulat „Die Horen. Zeitschrift für Literatur, Kunst und Kritik”. Bogdan-Alexandru Stănescu ne povestește despre importanța publicării prozei scurte românești și despre exigențele pieței de carte din Germania.
În cadrul Târgului Internațional de carte de la Leipzig 2018 va apărea un număr special dedicat literaturii române contemporane. Este coordonat de tine, Georg Aescht și Ernest Wichner. Ce nume sunt prezente în volumul „Die Horen. Zeitschrift für Literatur, Kunst und Kritic”, cum ați realizat selecția?
Revista germană
Die Horen realizează numere tematice, dedicate câte unei literaturi „naționale”. Este vorba, practic, despre antologii de aproape 200 de pagini care își propun să ofere o imagine cât mai îndepărtată de aproximație asupra unui fenomen literar național. Ultima oară când
Die Horen a dedicat un număr de-al său României a fost în urmă cu 20 de ani. Editorii germani au dorit ca acest număr special, simultan prezenței României ca țară invitată la Târgul de la Leipzig, să acopere ultimii 10-12 ani de proză românească, iar alegerea mea a fost să mă opresc asupra prozei scurte, pentru că mi se pare o formă de creație absolut simptomatică pentru proza noastră în general, o formă în care scriitorii români se simt bine (deși, împinși din spate de iluzia succesului, de căutarea vânzărilor și de ce să n-o spunem, de edituri, o înșală foarte repede cu mult mai popularul roman) și unde sunt de multe ori mai valoroși decât în alte zone ale creației literare. Am vrut totodată ca aceste proze să acopere cât mai bine întreg spațiul geografic-literar românesc și, la cererea editorilor germani, să fie cât mai ancorate în „realitatea românească”, în detrimentul unor proze mai experimentale. O altă exigență a editorilor de la Die Horen a fost ca prozele selectate să nu fi fost traduse până acum în limba germană, motiv pentru care din antologie lipsesc nume foarte importante, precum Mircea Cărtărescu sau Norman Manea. Acestea fiind spuse, mai departe nu pot decât să predau lista completă a numelor prezente în antologie: Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu, Florin Iaru, Ana Maria Sandu, Alex Tocilescu, Sorin Stoica, Ionuț Chiva, Silviu Gherman, Alexandru Potcoavă, Bogdan Munteanu, Lavinia Braniște, Mihai Mateiu, Radu Pavel Gheo, T.O. Bobe, Veronica D. Niculescu, Marius Chivu, Răzvan Petrescu, Radu Paraschivescu, Bogdan Răileanu, Augustin Cupșa și Cezar Paul Bădescu.
Prin ce se deosebește proza scurtă din România de proza scurtă din Germania? Ce crezi că îi va atrage pe cititorii germani?
Dat fiind că avem o piață editorială perfect aliniată la tendințele celei germane, de exemplu, proza scurtă tradusă la noi e cantitate neglijabilă în raport cu romanul. Pe deasupra, literatura germană în sine nu se află în primele trei literaturi-sursă pentru traduceri. Așa că pot spune fără a mă simți prea vinovat, că nu știu cum arată proza scurtă germană contemporană. Cât despre cea de-a doua întrebare, aici primul răspuns cred că ar fi „diversitatea”: sunt în lista aceasta scriitori extrem de diferiți, proveniți din cenacluri, grupuri de creație diferite. De aceea cred că scopul principal al acestei antologii, acela de a oferi o imagine cât mai cuprinzătoare asupra prozei românești din ultimul deceniu, a fost atins.
Ai fost la numeroase târguri internaționale de carte. Care este particularitatea târgului de carte de la Liepzig?
Comparația naturală este cu genul proxim, adică Târgul de la Frankfurt, și diferența specifică răsare imediat: dacă primul menționat este un târg de drepturi, un târg profesional unde autorii sunt prezenți ca simplă marfă (și nu e nimic peiorativ aici, cred, marfa aceasta e tranzacționată zilnic pe email), la Leipzig autorul este vioara întâi. E un târg mult mai prietenos cu scriitorii, dar și cu publicul.
Cu ocazia acestui târg au fost traduși numeroși autori români în limba germană. Cât de important este pentru un scriitor să fie prezent, să participe la evenimente din cadrul acestui târg unde România e țara invitată de onoare?
Cred că e esențial pentru un scriitor să fie prezent în cadrul unor asemenea târguri în primul rând ca exercițiu de umilință. Abia când te trezești într-o hală imensă unde au loc simultan zeci de evenimente cu scriitori din țări diferite înțelegi cât de mic ești și, paradoxal, cât de important e scrisul tău. E o formă de educație necesară scriitorului român (acela care știe să vadă și să înțeleagă) – desprins de exercițiile de auto-admirație naționale se poate întoarce la o relație mult mai profundă cu propriul scris.
Sunt suficienți traducători din limba română în limba germană? Cum ai vedea tu formarea unui traducător, ce calități și ce experiențe ar fi necesare?
Niciodată nu sunt destui traducători. Iar acest lucru l-a sesizat pentru prima oară conducerea ICR din perioada Patapievici, de unde și rezidențele de formare pentru traducătorii străini din timpul acelui mandat. Ne plângem de lipsa interesului editurilor străine pentru literatura noastră, dar când avem nevoie să traducem fragmente de proză nu avem la cine apela. Iar „situația germană” încă e una fericită, pentru că avem parte de traducători profesioniști pasionați de literatura română, și într-un număr destul de mare. Acești traducători joacă și rolul unor adevărați agenți literari, așa că de multe ori prezența lor în spațiul culturii germane este decisivă pentru selectarea noilor traduceri.
Gândiți-vă, însă, prin comparație, ce se întâmplă în spațiul câmpului literar anglo-saxon! În afară de Alistair Ian Blyth și de Philip Ó Ceallaigh mai cunoașteți vorbitori nativi de engleză care să poată traduce literatură română?
La Editura Polirom coordonezi colecții de literatură universală. S-a întâmplat să-ți dorești foarte mult să fie publicat un autor pe care-l admirai, dar să nu se poată?
Bineînțeles! De mai multe ori pe an! De cele mai multe ori sunt autori care nu trec de cenzura comercială (iar aici e zona cea mai supusă regretului), apoi sunt cei publicați de alte edituri. Dar eu văd invidia (a se citi admirația) ca pe un motor al muncii editoriale. Câteodată, foarte rar, se întâmplă ca acel autor pe care l-ai citit ani (dacă nu chiar decenii) de la alte edituri să ajungă în portofoliul tău și atunci îți dai seama că există și satisfacții în meseria asta.
Dacă ai fi unul dintre autorii publicați de tine, ce i-ai spune lui Bogdan-Alexandru Stănescu?
Să lase naibii alte prostii și să scrie mai mult.
***
Bogdan-Alexandru Stănescu (n. 1979) este scriitor, eseist, traducător, editor, preşedintele Festivalului Internaţional de Literatură de la Bucureşti (FILB). A debutat cu cronică literară în revista
Luceafărul (1999), pe cînd era junior editor al
Ziarului de Duminică. A publicat proză scurtă în majoritatea antologiilor „Prima mea…” de la Editura ART. În 2010 a publicat, împreună cu Vasile Ernu, volumul
Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (Polirom), iar în 2012 a debutat ca poet, cu volumul
Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul (Cartea Românească), nominalizat la premiile revistei Observator cultural şi la premiile Radio România Cultural pe anul 2012. În 2013 a publicat la Editura ART volumul de eseuri
Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelştam, iar în 2014, cel de-al doilea volum de poeme,
anaBASis (Cartea Românească), nominalizat la premiile Radio România Cultural. În 2017 a publicat romanul
Copilăria lui Kaspar Hauser (Premiul pentru proză al clubului de lectură „Nepotu lui Thoreau”). Din 2012 este doctor în literatură, cu teza Emil Botta:
Ars moriendi. A tradus din Alberto Manguel, James Joyce, Tennessee Williams, William Faulkner, Sandra Newman, Edward Hirsch, Paul Auster și Daniel Mendelsohn.
