Recent, Nora Iuga a fost distinsă la München cu Premiul de excelență pentru poezie „Spiegelungen”, de către IKGS – Institutul de Cultură și Istorie sud-est europeană. În anul 2007 a primit Premiul Friedrich-Gundolf, oferit de Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung, o recompensă care se acordă celor care contribuie la răspîndirea culturii germane în lume. La recomandarea preşedintelui Republicii Federale Germania, Joachim Gauck, în anul 2015 este decorată cu ordinul „Crucea de merit” în grad de cavaler. În anul 2017, Preşedintele României, Klaus Iohannis, i-a conferit Ordinul Naţional „Pentru Merit”, în grad de Comandor. Între 2009-2010 a beneficiat de cea mai importantă bursă oferită de statul german unui scriitor străin, Deutscher Akademischer Austausch Dienst (DAAD). A tradus peste 30 de titluri din Nietzsche, Strindberg, Celan, Jünger, Günter Grass, Elfriede Jelinek, Herta Müller etc. A publicat volume de versuri, printre care:
Vina nu e a mea (1968);
Captivitatea cercului (1970; a fost retrasă din librării şi biblioteci, iar poeta a avut interdicţie de publicare timp de şapte ani);
Opinii despre durere (1980);
Inima ca un pumn de boxeur (1982, 2000);
Piaţa cerului (1986);
Dactilografa de noapte (1996, 2010);
Spitalul manechinelor (1998, 2010);
Autobuzul cu cocoşaţi (2001, 2010);
Petrecere la Montrouge (2012);
Cîinele ud e o salcie (2013);
Ascultă cum plîng parantezele (2016). Volume de proză şi poezie traduse în străinătate: romanele
Sexagenara şi tînărul (în Germania, Spania, Italia, Franţa, Slovenia, Bulgaria),
Săpunul lui Leopold Bloom şi
Hai să furăm pepeni (în Bulgaria) şi volumele de poezie
Capricii periculoase (antologie, în Germania şi Slovenia),
Autobuzul cu cocoşaţi (în Germania şi Statele Unite),
Poem de octombrie (în Germania),
Inima ca un pumn de boxeur (în Franţa),
O inimă venind pe picioroange (în Elveţia). La Editura Polirom a publicat romanele
Sexagenara şi tînărul (2004, 2012; Premiul Uniunii Scriitorilor),
Săpunul lui Leopold Bloom (2007; Premiul Uniunii Scriitorilor),
Hai să furăm pepeni (2009, 2015),
Harald şi luna verde (2014, 2016; Premiul pentru cel mai bun roman în cadrul Colocviului Naţional al Romanului Românesc de la Alba Iulia, Premiul Radio Cultural, nominalizare la Premiile Uniunii Scriitorilor) şi
Lebăda cu două intrări (2016, 2017).
Care a fost primul contact cu Germania artistică?
Mi-ar trebui 82 de ani ca să mă întorc iar în seara aceea, într-un mare local al unui hotel din Remscheid, „Palas” parcă se numea, unde cînta tata la vioară „Zigeunerweisen” de Sarasate și mama dansa „Moartea lebedei”, imitînd-o pe Ana Pavlova în coregrafia lui Fokin. La masa de lîngă scenă era nelipsitul Sturmbandführer german care o privea vrăjit prin monoclu
În clasa a doua ați scris prima poezie, în timp ce tatăl dvs. cînta la vioară o compoziție de Jenő Hubay (Eugen Huber). Atrage o artă o altă artă, îi potențează extinderea?
Nu numai că artele se întrepătrund pătimaș ca amanții, dar poezia are ritmul și legănarea muzicii. Eu am experimentat asta cu rezultate excepționale. Pe poezie se poate dansa. Dansurile ritualice în comunitățile tribale sînt însoțite doar de bătaia egală a ritmului, ca toată mișcarea plantelor în neîntrerupta lor constanță. Sînt pictori care pictează muzică. Pianul lui Satie face să cadă picuri de ploaie pe-un acoperiș de tablă, așa cum Picasso a scris cel mai sfîșietor poem al femeii care plînge.
S-au manifestat de-a lungul timpului în dumneavoastră anumite caracteristici care sunt mai apropiate de spațiul german decît de cel autohton?
Cu toată nebunia mea modernistă, cu toată patima mea pentru „french-cancan”, pentru La Goulue și pentru Montmartre și, mai ales, pentru limba franceză, care are mîinile cele mai fine, degetele cele mai subțiri cînd mîngîie profunzimile auzului meu, unde nimic nu se vede, totul se simte și se imaginează, locuiește un pustnic german, pe care ar putea să-l cheme Gottfried sau Walther sau Hartmann... născut în Evul Mediu pasămite, cred că la Curtea Regelui Arthur. Cu siguranță că eu rămîn, n-am încotro, trebuie să-l plagiez pe Eminescu, „Rămîn ce-am fost, romantic”. De aceea o să-mi placă în egală măsură și Novalis, și Celan, și Heine, dar și Gellu Naum – care e, în unele poeme, deasupra-deasuprelor. Voi, tinerilor, voi, hulpavi lungani, nu ucideți romantismul din voi. Nu ucideți POEZIA!
I-ați avut profesori pe George Călinescu, Tudor Vianu sau Mihai Isbășescu. Cît contează pentru un scriitor să aibă acele rare „mari întîlniri”?
L-ai uitat pe Henri Wald, draga mea prietenă, proful meu de Socialism Științific, care, cu inteligența lui providențială, cu ochii lui verzi și cu o nevastă cu părul roșu ca focul, m-a învățat să descopăr marea știință de a gîndi și, iată, n-o să-l uit niciodată, fiindcă nu e zi să nu dau peste potcoave de cai morți – o filosofie numai a mea – care-mi deschide o infinită călătorie în timp.
Mais où sont les magistres (magiciens) d'antan, monsieur Villon? Ce curios, nu ți se pare că versul ăsta l-ar fi putut scrie și Bacovia?
Ce amintiri aveți despre prima traducere pe care ați făcut-o din limba germană?
O să te dezamăgesc, prima mea traducere din limba germană pe care am făcut-o pentru că trebuia să scriu, fiindcă altfel simțeam cum îmi moare creierul – am avut opt ani interdicție de publicare între 1971 și 1979 – a fost cartea unui mare scriitor suedez, August Strindberg, „Tschandala”. Așadar, am făcut un triș, o găinărie, fiindcă am tradus o traducere de pe urma căreia m-am ales cu faima de a cunoaște nu doar „germana”, ci și suedeza, ba, la o adică, pînă și norvegiana.
Atunci cînd traduceți, care sunt provocările cele mai mari? Ați tradus, de exemplu, Paul Celan, „Die Niemandrose/Trandafirul nimănui”, scris de Celan în 1963, diferit de alte opere ale autorului, experimental la nivel de limbaj.
Ai pus punctul pe „i”. Cînd vorbesc de bărbații în fața cărora femeia liberă din mine se pleacă supus, simt nevoia să-i confisc. Vreau să-mi aparțină exclusiv și atunci îi numesc „Regele meu”, „Președintele meu”, „Celan al meu”. Nu cred să fi tradus în chinuri mai mari vreun poet de limbă germană: „
trister Poet, forțat să scrie într-o limbă teutonă”, cum îi mărturisește acesta într-o scrisoare prietenului său, Petre Solomon. Sigur că volumele „Trandafirul nimănui” și „Gratiile limbii” în traducerea Norei Iuga sînt „Celan al meu”, cu atît mai mult cu cît nu le-a văzut nimeni. Manuscrisele dorm cam de zece ani în același raft de bibliotecă din odaia mea de toate zilele. Nu sînt deloc avidă nici de glorie, nici de bani, de aceea orice compromis îmi e străin. Poate undeva, cîndva, o să-l descopere cineva și pe „Celan al meu”, pe care l-am scris ca-n transă, cum îmi scriu propria poezie, și nu ca un „documentarist ireproșabil”.
Dintre numeroasele cărți traduse, „Toba de tinichea”, de Günter Grass v-a adus multă fericire. Care sunt afinitățile literare dintre scrisul lui și al dvs.?
Günter Grass nu este deloc un bărbat, cu atît mai puțin „un om” pe gustul meu. Folosesc prezentul, pentru că el face parte, pe bună dreptate, dintre nemuritori, iar dintre premianții Nobel din ultimii ani e, în afară de Vargas Llosa, singurul care și-a meritat cu prisosință această distincție. Traducerea „Tobei de tinichea” – dacă n-ar fi scris decît acest roman, Günter Grass tot rămînea, alături de Thomas Mann, unul dintre cei mai mari scriitori ai Germaniei –, mi-a produs o bucurie continuă, inegalabilă. Am tradus cartea rîzînd în hohote, jubilînd, într-o permanentă excitație a spiritului. Günter Grass mi-a deschis cămările unde îmi țineam proviziile de umor, de joc, de inventivitate, de inteligență și m-am pomenit deodată că, dacă am fi fost angajați împreună la circ, am fi realizat „un duo perfect”. Nu știu să fi învățat să citesc după o carte intitulată „Rasputin și femeile”, nici dacă mi-am petrecut copilăria într-o odaie de pe ai cărei pereți să se fi privit admirativ Beethoven și Hitler? Nici dacă la Poșta poloneză, în timpul unui bombardament, am jucat vreodată poker cu un mort... dar nu m-am îndoit nici o clipă că nu eu aș fi scris „Toba de tinichea”!
În Germania ați fost numită „Marea doamnă a poeziei românești” și „ultima suprarealistă europeană”. Există o diferență între spațiul acesta și cel din România?
Între Germania și România există deosebiri uriașe. România e mult mai frumoasă, fiindcă a rămas în dezordinea artistică a naturii ei primordiale, dar „calitatea umană” la noi e o sintagmă care și-a pierdut complet conținutul. Adevărul este că eu, azi, nu mă mai simt în țara mea, în timpul meu și cel mai grav e că nu mă mai găsesc în limba mea... Pe vremea comunismului, îi spuneam prietenului meu, Bogdan Lefter, că mi se întîmplă ceva „pe dos” ceva ce contravine legilor evoluției, în loc să simt că urc treptele la etajul superior, unde perspectiva devine mai largă decît la parter, unde locuiau bunicii mei, văd că ajung într-un subsol imens, unde se fabrică niște tractoare conduse de niște pitici cu pantaloni de doc și „căciulili pă frunte”. Acum, subsolul – după căderea mai multor „ziduri” – s-a extins cît un întreg continent. Acolo se fabrică acum mașini „extra-hiper-super-infra-ultra-light-hard-macho...” care funcționează singure, fiindcă oamenii au devenit piese componente ale vehiculelor și o virează spre prăpastie. Acolo e seiful infinit, unde ne înmulțim zerourile. Producem timp în exces, acționăm manivelele la turație maximă, facem amor „online”, copii în eprubetă, ne distrăm! Și deodată constat că există și un mare avantaj în această schimbare de macaz. Iată, începe să nu-mi mai pară rău că va trebui să-mi părăsesc ultimul domiciliu. Cele mai bune prietene românce care au supt la creierul meu ani în șir m-au șters definitiv din agenda lor, dau din umeri și zic „pagubă-n ciuperci!” Germanii, în schimb, nu m-au uitat nici după „un deceniu de singurătate”. Îmi dau premii, diplome și medalii de merit, mă invită la festivaluri, îmi cer poezii și articole, mă compară cu James Joyce, mă fac să mă simt importantă. La noi, trebuie să mă ofer singură, ceea ce mă umilește. Aprecierea de care mă bucur în străinătate nu e niciodată menționată de compatrioții mei, decît de un cristian și de Ovidiu Șimonca. Atunci, îmi zic în gînd „Mai sînt oameni buni”, niciodată „Vezi, ești totuși apreciată!”. Fără îndoială, germanii ăștia „reci” sînt cei mai corecți și statornici oameni din lume. Să le vină de la caracter sau de la romantism? Nu vă mirați, „romantismul” e de sorginte nordică. Și totuși, nu știu cum se face că ori de cîte ori îi admir îmi aduc aminte de Auschwitz!
Premiile și bursele în străinătate. Pe cît de frumos sună din exterior, pe atît de multe harpii atrag. De curînd, în Germania, ați primit un nou premiu...
Da, la München mi s-a acordat Premiul de excelență pentru poezie „Spiegelungen”, de către IKGS – Institutul de Cultură și Istorie sud-est europeană. M-am bucurat imens. Iată, „Marea Doamnă” a poeziei românești primește premii peste premii Dar ce exprimă, de fapt, sintagma „Marea Doamnă”? Valoarea sau vîrsta?
That is the question. Așa că gura lumii-i slobodă!
Nora Iuga s-a născut pe 4 ianuarie 1931. Este poetă, prozatoare, traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a PEN Club. A publicat volume de versuri, printre care:
Vina nu e a mea (1968);
Captivitatea cercului (1970; a fost retrasă din librării şi biblioteci, iar poeta a avut interdicţie de publicare timp de şapte ani);
Opinii despre durere (1980);
Inima ca un pumn de boxeur (1982, 2000);
Piaţa cerului (1986);
Dactilografa de noapte (1996, 2010);
Spitalul manechinelor (1998, 2010);
Autobuzul cu cocoşaţi (2001, 2010);
Petrecere la Montrouge (2012);
Cîinele ud e o salcie (2013);
Ascultă cum plîng parantezele (2016). Volume de proză şi poezie traduse în străinătate: romanele
Sexagenara şi tînărul (în Germania, Spania, Italia, Franţa, Slovenia, Bulgaria),
Săpunul lui Leopold Bloom şi
Hai să furăm pepeni (în Bulgaria) şi volumele de poezie
Capricii periculoase (antologie, în Germania şi Slovenia),
Autobuzul cu cocoşaţi (în Germania şi Statele Unite),
Poem de octombrie (în Germania),
Inima ca un pumn de boxeur (în Franţa),
O inimă venind pe picioroange (în Elveţia). A tradus peste 30 de titluri din Nietzsche, Strindberg, Celan, Jünger, Günter Grass, Elfriede Jelinek, Herta Müller etc. În anul 2007 a primit Premiul „FriedrichGundolf”, oferit de Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung, Darmstadt. În anul 2014 are loc premiera documentarului
Aici Nora Iuga (Premiul pentru imagine la Festivalul de Film Documentar Românesc Docuart), regia Vlad Rotaru. Producător: un cristian. La recomandarea preşedintelui Republicii Federale Germania, Joachim Gauck, în anul 2015 este decorată cu ordinul „Crucea de merit” în grad de cavaler. În anul 2017, Preşedintele României, Klaus Iohannis, ia conferit Ordinul Naţional „Pentru Merit”, în grad de Comandor. La Editura Polirom a publicat romanele
Sexagenara şi tînărul (2004, 2012; Premiul Uniunii Scriitorilor),
Săpunul lui Leopold Bloom (2007; Premiul Uniunii Scriitorilor),
Hai să furăm pepeni (2009, 2015),
Harald şi luna verde (2014, 2016; Premiul pentru cel mai bun roman în cadrul Colocviului Naţional al Romanului Românesc de la Alba Iulia, Premiul Radio Cultural, nominalizare la Premiile Uniunii Scriitorilor) şi
Lebăda cu două intrări (2016, 2017).
