© Catalin_Pavel
© Catalin_Pavel
Într-un anticariat din New Orleans am găsit o carte care pentru o secundă m-a făcut să cred că sînt copil pe strada Timonierului din Militari. Wed, 1. November 2017
Așa cum pisica are nouă vieți și fiecare text are nouă traduceri în el
Coperta era exact aceeași: într-o piață largă și pustie, cu caldarîm galben strălucitor, doi puști cu șepci, ascunși după un stîlp de afișaj, spionează un trecător. Nu era bineînțeles traducerea românească pe care o citisem eu prin 1982, dar nici o traducere englezească, ci chiar originalul german: Emil und die Detektive. Dacă m-ar fi putut vedea atunci autorul Erich Kästner cred că și-ar fi zis că între originalul lucios ce-și aștepta cumpărătorul în Louisiana și traducerea jerpelită din Bucureștiul comunist, cea din urmă avusese o viață de carte mai bună.
Posibilitățile propriului tău text de a ți se sustrage sînt nesfîrșite. Cînd reiei a doua zi lucrul la un roman și cauți ceva în textul de ieri la care să te racordezi, îl găsești uneori sictirit și fără chef de discuții. Cînd răsfoiești paginile cărții publicate, o găsești mai neospitalieră ca oricînd. Traducerea te face deja să te întrebi dacă nu cumva acest text ciudat nu e în multe privințe mai bun ca originalul. Îi simți totuși, sub noua și nemeritata lui prospețime, înstrăinarea. O lecție foarte diferită pe care o învață orice scriitor tradus este că pe umerii traducătorului stau adesea și responsabilități de manager. Traducătorul nu are doar o competență lingvistică, ci se mișcă elegant prin altă civilizație, cu miturile, adresele și numerele ei de telefon. Faptul că apar traduceri din literatura română este meritul traducătorilor nu doar pentru că, evident, ei le-au tălmăcit, dar, mai puțin știut, ei s-au angajat într-o adevărată cruciadă de convingere a editurilor străine de valoarea acestei literaturi.
Aș fi desigur încîntat ca traducerea germană a primului meu roman, la care lucrează acum un excelent profesionist, să-și găsească o editură în Germania. Dar nu am anxietăți legate de vînzări. Asta din mai multe motive, din care primul este că nu mă aștept la succes. (De altfel succesul se poate datora și unei mode, snobismului, neînțelegerii. Scriitorul în orice caz știe cînd, să zicem, o cronică laudativă e falsă. Nemaivorbind că succesul este rezultanta a nenumărate forțe și fițe, din care valoarea cărții contează probabil mai puțin de jumătate). M-am obișnuit cu gîndul că sînt un scriitor de nișă, care cere prea mult cititorului și care practic nu are șanse să devină vreodată popular. Mai corect zis ar fi că sînt mereu surprins să aflu că am mai găsit un cititor dispus să vină cu generozitate și răbdare de benedictin spre textul meu. Chiar dacă nu contezi pe el, recunosc că succesul într-o limbă străină poate să-ți dea încredere că relevanța ta nu e circumstanțială. Ceea ce nu strică. Avem destule probleme pe cap oricum.
Am încredere în piața de carte din Germania, unde se citește mult și se citește bine. I-am cunoscut pe nemți în multe situații, mai ales în diverse campanii arheologice în Turcia sau pe situri romane de la ei. Am petrecut și un an la Universitatea din Münster, în Westfalia. Nu știu de ce-mi vine în minte acum ziua cînd am intrat prima oară la Schloss, ca să mă înscriu la niște cursuri și am văzut pe pereți cîteva litografii înfățișînd nuduri masculine în erecție. Obișnuit cu coridoarele instituțiilor din România, am rămas mască. Eram prea provincial ca să îndrăznesc să mi se pară ceva nelalocul lui, dar îmi amintesc că m-am gîndit ce civilizație bine așezată trebuie să ai, dacă poți să pui așa ceva pe pereți, iar lumea să nu-ți sară în cap, ci să zică e OK, e doar artă… Pentru că vorbim aici de literatura (de limbă) germană, Kafka și Grass, dar și Ende sau Böll sînt pentru mine mari scriitori, ca să nu-i mai pomenesc pe cei pentru care am o preferință poate mai idiosincratica, de pildă Handke, Frisch și Canetti. În plus, Germania are, dacă nu o slăbiciune, măcar o anumită toleranță pentru ambițiile literare ale arheologilor și istoricilor. Mommsen chiar a luat premiul Nobel pentru literatură pentru „Istoria Romană”. (Tradusă și la noi în patru volume, e cartea cu punerea în pagină cea mai nearisită posibil. Fiecare pagină e un imens dreptunghi de litere). Una peste alta, am toate motivele să sper că aș putea vinde cel puțin un exemplar pe Bundesland.
Walter Benjamin zice într-un eseu (din „Iluminări”) că în cazul originalului, conținutul și forma sînt un tot, în vreme ce traducerea folosește o limbă care domină și îngheață conținutul. Dacă îl înțeleg bine, nu e vorba aici de faptul că unele traduceri sînt proaste, ci de riscul ca orice traducere să reifice o carte vie. Eu aș zice că așa cum pisica are nouă vieți și fiecare text are nouă traduceri în el. Problema absenței unor referințe culturale comune, sau a diferențelor de experiențe politice sau reflexe de gîndire între publicul românesc și un altul, german sau italian, nu are de ce să sperie. Mobilitatea cititorului educat este fenomenală. Întrebarea care mă neliniștește mai mult este asta: romanul pe care l-ar citi cititorii din Hamburg sau Hanovra va mai fi cartea mea? Probabil nu. Cărțile, de îndată ce sînt încheiate, iar apoi publicate, citite, traduse, ecranizate, intră într-un proces de deplasare spre roșu, o translație continentală. Observația lui Benjamin, că Brot înseamnă altceva pentru un german decît pain pentru un francez, este pe cît de banală pe atît de profundă. Pînă la urma de ce ar trebui să socotești cît din cartea tradusă mai e a ta? Ce-ar trebui să te intereseze nu e oare doar dacă e bună sau nu? Mai complicată e întrebarea dacă a nu te putea separa de textul tău e semn că nu ești un scriitor profesionist. Cred că pentru cititor, și mai ales pentru cititorul unei cărți traduse, cartea există independent de autor, în vreme ce pentru autor, cartea e unul din oasele scheletului lui. Or, e greu să te gîndești doar la valoarea intrinsecă a textului tău, cînd tu vezi că îți afectează cinetica moleculară.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. A publicat romanele Aproape a şaptea parte din lume, Humanitas, 2010, Nicio clipă Portasar, Cartea Românească, 2015, Trecerea, Cartea Românească, 2016. A publicat volumele de poezie Altera Pars, ATU, 2013, Tulburarea la ființele vii, Limes, 2014, Doi oameni într-o poză, Limes, 2015, Adagietto, frACTalia, 2016. Ca arheolog, a făcut săpături în ţară şi în Maroc, Franţa, Germania, Anglia, Israel şi în special Turcia (Milet, Gordion şi, în 2005-2010, la Troia), fiind și co-autorul unui Dicţionar de Mitologie Greco-Romană (Corint, 2011). A fost Chevening Fellow la University of Oxford și, în prezent, este cercetător post-doctoral la Université Paris 1.
Posibilitățile propriului tău text de a ți se sustrage sînt nesfîrșite. Cînd reiei a doua zi lucrul la un roman și cauți ceva în textul de ieri la care să te racordezi, îl găsești uneori sictirit și fără chef de discuții. Cînd răsfoiești paginile cărții publicate, o găsești mai neospitalieră ca oricînd. Traducerea te face deja să te întrebi dacă nu cumva acest text ciudat nu e în multe privințe mai bun ca originalul. Îi simți totuși, sub noua și nemeritata lui prospețime, înstrăinarea. O lecție foarte diferită pe care o învață orice scriitor tradus este că pe umerii traducătorului stau adesea și responsabilități de manager. Traducătorul nu are doar o competență lingvistică, ci se mișcă elegant prin altă civilizație, cu miturile, adresele și numerele ei de telefon. Faptul că apar traduceri din literatura română este meritul traducătorilor nu doar pentru că, evident, ei le-au tălmăcit, dar, mai puțin știut, ei s-au angajat într-o adevărată cruciadă de convingere a editurilor străine de valoarea acestei literaturi.
Aș fi desigur încîntat ca traducerea germană a primului meu roman, la care lucrează acum un excelent profesionist, să-și găsească o editură în Germania. Dar nu am anxietăți legate de vînzări. Asta din mai multe motive, din care primul este că nu mă aștept la succes. (De altfel succesul se poate datora și unei mode, snobismului, neînțelegerii. Scriitorul în orice caz știe cînd, să zicem, o cronică laudativă e falsă. Nemaivorbind că succesul este rezultanta a nenumărate forțe și fițe, din care valoarea cărții contează probabil mai puțin de jumătate). M-am obișnuit cu gîndul că sînt un scriitor de nișă, care cere prea mult cititorului și care practic nu are șanse să devină vreodată popular. Mai corect zis ar fi că sînt mereu surprins să aflu că am mai găsit un cititor dispus să vină cu generozitate și răbdare de benedictin spre textul meu. Chiar dacă nu contezi pe el, recunosc că succesul într-o limbă străină poate să-ți dea încredere că relevanța ta nu e circumstanțială. Ceea ce nu strică. Avem destule probleme pe cap oricum.
Am încredere în piața de carte din Germania, unde se citește mult și se citește bine. I-am cunoscut pe nemți în multe situații, mai ales în diverse campanii arheologice în Turcia sau pe situri romane de la ei. Am petrecut și un an la Universitatea din Münster, în Westfalia. Nu știu de ce-mi vine în minte acum ziua cînd am intrat prima oară la Schloss, ca să mă înscriu la niște cursuri și am văzut pe pereți cîteva litografii înfățișînd nuduri masculine în erecție. Obișnuit cu coridoarele instituțiilor din România, am rămas mască. Eram prea provincial ca să îndrăznesc să mi se pară ceva nelalocul lui, dar îmi amintesc că m-am gîndit ce civilizație bine așezată trebuie să ai, dacă poți să pui așa ceva pe pereți, iar lumea să nu-ți sară în cap, ci să zică e OK, e doar artă… Pentru că vorbim aici de literatura (de limbă) germană, Kafka și Grass, dar și Ende sau Böll sînt pentru mine mari scriitori, ca să nu-i mai pomenesc pe cei pentru care am o preferință poate mai idiosincratica, de pildă Handke, Frisch și Canetti. În plus, Germania are, dacă nu o slăbiciune, măcar o anumită toleranță pentru ambițiile literare ale arheologilor și istoricilor. Mommsen chiar a luat premiul Nobel pentru literatură pentru „Istoria Romană”. (Tradusă și la noi în patru volume, e cartea cu punerea în pagină cea mai nearisită posibil. Fiecare pagină e un imens dreptunghi de litere). Una peste alta, am toate motivele să sper că aș putea vinde cel puțin un exemplar pe Bundesland.
Walter Benjamin zice într-un eseu (din „Iluminări”) că în cazul originalului, conținutul și forma sînt un tot, în vreme ce traducerea folosește o limbă care domină și îngheață conținutul. Dacă îl înțeleg bine, nu e vorba aici de faptul că unele traduceri sînt proaste, ci de riscul ca orice traducere să reifice o carte vie. Eu aș zice că așa cum pisica are nouă vieți și fiecare text are nouă traduceri în el. Problema absenței unor referințe culturale comune, sau a diferențelor de experiențe politice sau reflexe de gîndire între publicul românesc și un altul, german sau italian, nu are de ce să sperie. Mobilitatea cititorului educat este fenomenală. Întrebarea care mă neliniștește mai mult este asta: romanul pe care l-ar citi cititorii din Hamburg sau Hanovra va mai fi cartea mea? Probabil nu. Cărțile, de îndată ce sînt încheiate, iar apoi publicate, citite, traduse, ecranizate, intră într-un proces de deplasare spre roșu, o translație continentală. Observația lui Benjamin, că Brot înseamnă altceva pentru un german decît pain pentru un francez, este pe cît de banală pe atît de profundă. Pînă la urma de ce ar trebui să socotești cît din cartea tradusă mai e a ta? Ce-ar trebui să te intereseze nu e oare doar dacă e bună sau nu? Mai complicată e întrebarea dacă a nu te putea separa de textul tău e semn că nu ești un scriitor profesionist. Cred că pentru cititor, și mai ales pentru cititorul unei cărți traduse, cartea există independent de autor, în vreme ce pentru autor, cartea e unul din oasele scheletului lui. Or, e greu să te gîndești doar la valoarea intrinsecă a textului tău, cînd tu vezi că îți afectează cinetica moleculară.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. A publicat romanele Aproape a şaptea parte din lume, Humanitas, 2010, Nicio clipă Portasar, Cartea Românească, 2015, Trecerea, Cartea Românească, 2016. A publicat volumele de poezie Altera Pars, ATU, 2013, Tulburarea la ființele vii, Limes, 2014, Doi oameni într-o poză, Limes, 2015, Adagietto, frACTalia, 2016. Ca arheolog, a făcut săpături în ţară şi în Maroc, Franţa, Germania, Anglia, Israel şi în special Turcia (Milet, Gordion şi, în 2005-2010, la Troia), fiind și co-autorul unui Dicţionar de Mitologie Greco-Romană (Corint, 2011). A fost Chevening Fellow la University of Oxford și, în prezent, este cercetător post-doctoral la Université Paris 1.
Trackbacks
Trackback specific URI for this entry
No Trackbacks
