Zurück zu Goethe: E cumplit de greu să fii părinte, din toate punctele de ...

M. Duţescu: E previzibil răspunsul, dar uite: există literatură pentru copii. Şi nu glumesc, pentru că atâta timp cât nu alunecă în artefacte scriitoriceşti, pe care copii oricum le resping din instinct, şi-n afara ororilor din poveştile cu care am crescut noi, mie literatura pentru copii mi se pare ceva frumos, onorabil şi necesar. Am şi scris o carte pentru copii, de care sunt realmente mulţumit şi care sper să fie primul volum dintr-o serie de trei sau patru; n-am publicat-o încă, dar urmează. În rest, ca să răspund de fapt la ce mă întrebi, am mai scris doar conjunctural nişte poezii sau un pic de proză; nu doar că nu mai ai timp, dar chiar nu-ţi mai arde.

B.C.: Ce se schimbă fundamental?

M. Duţescu: Ai mintea vraişte. Îţi mai trec chestii prin cap, dar e complicat să le aduni şi să le dezvolţi într-un proiect coerent, în afara proiectului de viaţă pe care ţi l-ai asumat şi care se traduce zilnic în fel de fel de priorităţi - toate, mai concrete şi mai urgente ca scrisul. E o mare diferenţă între a nu te raporta decât la nevoile tale de adult care efectiv face doar ce vrea şi când vrea, şi-a te raporta la nevoile unui bebeluş sau ale unui copil care depinde întru totul de tine şi căruia oricum încerci să-i oferi tot ce-i mai bun. În ce mă priveşte, anii ăştia, din 2013 încoace, au fost şi cei mai frumoşi ani, dar şi cei mai dificili, ca anduranţă. Iar despre chestia aia cu idealizarea familiei şi-a copiilor, care e deseori sufocantă la nivelul cutumelor sociale, poate ar trebui spus simplu şi clar că e o tâmpenie. Dacă eşti un om cât de cât responsabil şi nu recurgi la soluţii radicale, e cumplit de greu să fii părinte, din toate punctele de vedere. Ştiu însă că e cel puţin la fel de greu şi dacă-ţi doreşti copii, dar din diverse motive nu-i ai.

B.C.: Ai zis la un moment dat că cei care au o meserie tind să scrie mai bine decât cei care trăiesc cu capul în literatură. Tu eşti arhitect. E o meserie bună pentru un scriitor?

M. Duţescu: N-am zis chiar aşa. Am zis că talentul literar e insuficient dacă nu e dublat de experienţe concrete de viaţă, reale şi consistente, care de obicei apar firesc atunci când ai o profesie (cum era cazul la momentul acela, când mă referisem la o povestire scrisă de Ionelia Cristea, care e medic neurolog, un om care a făcut mulţi ani de şcoală grea, iar acuma semnează condica la spital când alţi scriitori de vârsta ei de-abia se duc la culcare, epuizaţi în cel mai bun caz de la prea multe conflicte online sau discuţii livreşti, dacă nu cumva de la prea multă bere şi hăhăieli). Cuvintele astea le-am folosit, „bere”, „hăhăieli”, „livresc”, „talent” - şi, subliniez, mă refeream la proză, pentru că la poezie se întâmplă să fie fix invers. În cazul meu, arhitectura m-a ajutat să am discernământ estetic şi mi-a oferit suficiente experienţe ca să pot scrie relativ uşor un roman realist, cum e Uranus Park. Nu ştiu dacă e o meserie bună pentru un scriitor; probabil că e, dacă şi câştigi bani din ea - ca să să-ţi permiţi să aloci o parte din timp unei activităţi superbe, dar plătită mai prost.

B.C.: Pe lângă activitatea profesională şi cariera universitară, ai publicat două volume de poezie şi un roman. Ce satisfacţii mai poate să ofere literatura unui om aparent împlinit?

M. Duţescu: Păi umple golurile care nu pot fi umplute cu ce-ai zis. Adică arhitectura e în principiu o profesie creativă şi uneori chiar o artă, dar e condiţionată de chestii infinit mai dure decât este literatura (legislaţie, politici fiscale, clauze contractuale, bugete, exigenţe funcţionale, context fizic, cultural etc.) - şi atunci literatura poate funcţiona ca o îndeletnicire complementară, fiind o artă cu un grad uriaş de libertate şi cu responsabilităţi (sociale, dar şi juridice, de exemplu) care cel mai adesea tind în mod îmbucurător către zero.

B.C.: şi toată bucuria acelor ani trişti (Cartea Românească, 2010) e un volum mai degrabă confesiv – pe lângă fructele uscate ale copilăriei, instantanee cu părinţii, bunicii şi locurile natale, apar poezii pe care le-am resimţit ca fiind utilitare, mărturisiri necesare atunci, în momentul scrierii, dincolo de artisticărie. A fost poezia un fel de supapă sau mă-nşel?

M. Duţescu: La început de tot, în 2008-2009, da. A fost foarte frumos, era ca şi când aş fi învăţat din nou să vorbesc.

B.C.: Pe finalul volumului apar poemele cu domnul Corneliu, care anunţă negru pe alb romanul Uranus Park (Polirom, 2014).

M. Duţescu: Corect. Iniţial nici prin cap nu-mi trecuse să scriu mai mult decât grupajul ăla, şi cu atât mai puţin proză, chiar dacă şi poeziile respective - ca majoritatea poeziilor mele - erau nişte mici naraţiuni. Dar le-am publicat online pe clubliterar şi câţiva de-acolo mi-au zis să le dezvolt în proză, că e păcat. Să nu fiu leneş, aşa mi-au zis, îmi amintesc în mod particular această formulare, pe care am înţeles-o cu vârf şi-ndesat mai apoi, când chiar m-am apucat să scriu la roman.

B.C.: franceza un avantaj (Pandora M, 2014) pare să completeze ciclul – există o supra-coerenţă între cele trei cărţi publicate, aş zice, ca şi când ar descrie o trilogie. Vocea din al doilea volum de poezii a devenit stâlpul unui nou nucleu familial: în pat, alături de parteneră, doarme următorul pui al clanului; apoi, paralelele implicite cu părinţii (dacă mama străluceşte ici şi colo, imaginea tatălui e o adevărată mantă, trasează limitele vieţii) şi, cel mai puternic, căutările – la aceeaşi intensitate ca în primul volum, care acum urcă pe spirală la următorul nivel, de la criza existenţială la criza religioasă).

M. Duţescu: Cu tata e aşa pentru că a murit de ceva timp, iar imaginea lui şi toate amintirile mele cu el sunt din ce în ce mai idealizate. În rest, ce să zic, cred că e cum spui tu. E o carte pe care la vremea ei am publicat-o cu speranţa că gata, o s-o închei definitiv cu poezia, care mi se părea aşa o prostioară pe atunci, poate şi fiindcă în paralel lucram la roman şi mă prinsese destul de tare. De-aia o mare parte din textele din franceza un avantaj mi-am dat seama ulterior că se situează undeva la limita poeziei, ceea ce într-un fel a fost bine, mi-au retrezit interesul şi-am zis că merită publicate.

B.C.: Te-am auzit de mai multe ori vorbind cu regret despre faptul că nu apuci să citeşti destul. În comparaţie cu cine? Ce n-ai citit şi îţi doreşti foarte mult?

M. Duţescu: În comparaţie cu tine sau cu alţi oameni care scriu şi citesc, de exemplu. N-am citit multe cărţi importante, 90% din marile nume ale literaturii universale, cred. Pe ăştia mi-aş dori să-i citesc în primul rând, fiindcă dacă la contemporani mai treacă-meargă, e scuzabil să-ţi scape unul sau altul, atunci când vine vorba de Proust sau de Tolstoi şi tu n-ai citit decât câteva pagini din ei, e complicat, mai bine te ridici de la masă, îţi găseşti o scuză şi pleci. Dar promit să mă revanşez.

B.C.: Dar dintre nemţi? Există autori de limbă germană care te-au influenţat, pe care i-ai citit cu plăcere sau, dimpotrivă, pe care i-ai ratat şi ţi-ar plăcea să-i recuperezi?

M. Duţescu: Am citit puţini. În afară de fragmente din Kant, Nietzsche sau Heidegger, am mai citit poezii de Rilke sau Trakl (Paul Celan se pune?), iar în proză ar fi un pic de Kafka, apoi un roman scurt de Hesse, altul de Thomas Mann şi jumătate dintr-o carte pe care mi-a dăruit-o Lavinia Branişte, scrisă de o tipă cam de-o seamă cu mine şi pe care nu mai ştiu exact cum o cheamă, Julia, parcă. Dar promit, cum spuneam, să mă revanşez.

B.C.: Pentru că rubrica se numeşte Înapoi la Goethe, te-ntreb: dacă ai avea un client (sau un student) care, printre altele, ştiind că eşti scriitor, ţi-ar împărtăşi că-şi doreşte să-l citească pe Goethe, cum l-ai îndruma? Ce i-ai zice să citească în prealabil?

M. Duţescu: M-aş gândi că mă ia la mişto. Ştii, majoritatea oamenilor care au nevoie de un arhitect, ca şi majoritatea studenţilor la Arhitectură, mă tem că n-au niciun interes să citească Goethe - din păcate.

B.C.: Anul viitor România va fi invitata de onoare a Târgului de Carte de la Leipzig. Exceptându-i pe cei traduşi deja în germană, dacă ai avea putere de decizie, care ar fi autorii pe care ai miza? Care-s vocile contemporane româneşti care chiar ar trebui să se-audă?

M. Duţescu: Ar fi faină o antologie de poezie, dar ceva-mi spune că poezia e la fel de invizibilă şi-n Germania ca şi aici. Ar trebui, deci, proză. În fine, romanul Laviniei Branişte e deja tradus, deci în afară de romanul meu, Uranus Park, aş alege poate încă vreo câteva romane: Soldaţii, de Adrian Schiop, apoi primul tău roman, Poker, apoi Copilăria lui Kaspar Hauser de Bogdan-Alexandru Stănescu şi neapărat ceva de Radu Aldulescu. Sigur că mai sunt şi alţii faini printre contemporani, dar cărţile astea pe care le-am enumerat spun ceva despre contextul românesc, are fiecare sensul şi locul ei. Că altminteri de ce-ar citi un neamţ ce scriu românii, dacă nu ca să afle lucruri specifice, particularităţi culturale, sociale. Tu ai citi un autor dintr-o literatură obscură dacă ar scrie generic, cu personaje, poveşti şi context generic, când el ar fi, să zicem, din vestul Africii? Eu aş citi un autor din vestul Africii doar ca să aflu cum e în vestul Africii.

B.C.: Ce planuri ai, literar vorbind?

M. Duţescu: Cu seria de cărţi pentru copii ţi-am zis deja. Ar mai fi câteva poezii despre o familie cu copii mici, plus încă nişte texte care s-ar potrivi cu poeziile astea, în sensul că sunt despre ce se întâmplă în afara familiei, cu muncă de-aia de făcut bani şi cu nervi pe măsură - puse laolaltă, cred că ar forma o plachetă, nu-mi dau seama exact, că încă nu e gata. Dar în primul rând aş vrea să mai scriu un roman. Adică am scris printre picături cam 15%, ştiu şi ce vreau să-mi iasă, dar mai am de scris 85% şi dacă e să-l scriu tot aşa printre picături, are toate şansele să moară pe drum. Aşa că trebuie să văd cum fac, la un moment dat probabil că voi face ceva radical, la modul sacrificat cu bună ştiinţă un număr de ore de somn zilnic, noapte de noapte, timp de câteva luni, şi-o să-l scriu.

Bogdan Coșa: În încheiere, dacă ar fi să le recomanzi un singur lucru tinerilor scriitori, aspiranţilor, în general, care ar fi acela? Ce ţi-ar fi plăcut să ştii încă de la început?

M. Duţescu: Nu fiindcă ăsta se întâmplă să fie profilul meu, dar chiar cred că discernământul (în sens larg: estetic, social, cultural) e cel mai important atunci când ai o ocupaţie creativă - mult mai important decât cultura propriu-zisă, erudiţia, acumularea cantitativă. Asta nu e totuna cu talentul, căci nu te naşti cu el, ci se formează. Şi nu se formează liniar, doar citind, după cum un regizor nu devine mai bun doar vizionând cât mai multe filme. De-aia, cred eu, dincolo de acumulare, e nevoie simultan şi de o minte vie, de spirit critic şi neapărat autocritic, de umor şi haz de necaz. Nu e o tâmpenie, cum poate părea: cu toţii cunoaştem oameni incapabili să facă mişto de ei înşişi. Poate au simţul umorului, râd de alţii, dar totul se termină când vine vorba de glume cu ei, despre ei - sau, dacă le fac, se vede că le stă-n gât - groznici oameni, nu? Sau hai să ne gândim la cineva care are preponderent certitudini, în tot ceea ce face. Nu are îndoieli, ci doar certitudini. Deci mie astea mi se par nişte handicapuri, nişte limitări enorme. Să nu fim aşa, zic.