Poeziile fluviului și ritmuri balcanice în Galați
Autor: Dirk Hülstrunk
Câmpuri de floarea-soarelui. Jumătate din România pare să fie alcătuită din câmpuri de floarea-soarelui.
La aeroportul București, poetul și traducătorul Peter Sragher m-a pus direct în taxi, împreună cu poetul danez Claus Ankersen. În viteză, taxiul ne poartă pe toți trei prin canicula umedă de mijloc de vară. Călătorie de trei ore și jumătate până la Galați. Pe Sragher și pe Ankersen i-am cunoscut deja din anul 2013, în timpul unui turneu original prin Finlanda și Estonia. Peter Sragher a dorit deja din 2014 să mă invite în România, însă atunci nu am avut timp. Iar acum întâlnesc câmpuri de floarea-soarelui, de pepeni și cartofi. Uneori și căruțe trase de cai - într-adevăr. Într-un final, din peisaj cresc turnurile masive ale giganticului combinat de oțel de la Galați.
Oraș industrial la granița cu Republica Moldova, cel mai mare port românesc la Dunăre,
oraș universitar, în apropiere de Delta Dunării și de granița cu Moldova. Un oraș de a cărui existență
nu avusesem habar până de curând, în ciuda faptului că numele său are rezonanță germană: Galatz.
În grădina hotelului Mercur, autorii internaționali din cadrul festivalului de literatură ”Zilele
Dunării” s-au întâlnit la prima cină de pește. Poetul viking Claus Ankersen din Danemarca, permanent în căutarea celei mai tari beri. Cornelia Travnicek, o tânără austriacă cu dreadlocks impresionant de lungi, cunoștințe de limba chineză și în bagaj cu un volum actual de poezii în stilul Sylviei Plath. Egipteanul cu alură de profesor, Tarek Eltayeb, împreună cu soția sa Ursula, cercetător în domeniul Islamului și traducătoare din Viena. În final, poeta din Estonia Triin Soomets, înaltă și tăcută, însoțită, de asemenea, de partenerul său.
În mapele de festival ne găsim poeziile, cuprinse într-un almanah literar având neobișnuitul titlu „Clepto-Hydra“ și o broșură a „Centrului Cultural Dunărea de Jos“ cu accentul pe sinuciderile unor scriitori.
Mai târziu, pe promenada de pe malul Dunării: localuri și ritmuri balcanice dinspre vasele de agrement, grupuri de tineri, hipsteri și hippie. Copii care aleargă prin noapte cu pantofi cu luminițe și
săbii laser, puștani care fac slalom cutezător prin mulțime pe hoverboarduri strălucitoare. Perechi de îndrăgostiți se plimbă agale mână în mână. Chioșcuri care vând băuturi, chipsuri, înghețată și alte mărunțișuri.
La distanțe neregulate, sculpturi gigantice din oțel în stil constructivist se înalță către cerul nopții. Sculpturile pe cât de impresionante, pe atât de nesocialiste, au fost proiectate în anii 70 de diverși artiști în cadrul unui workshop de sculptură și realizate apoi de muncitorii de la combinatul de oțel.
Dacă scrii o poezie despre Dunăre, te pot invita la Festivalul ”Zilele Dunării”, îmi făcuse Peter Sragher oferta cu jumătate de an în urmă. Ce aș avea însă eu de spus despre Dunăre? Râurile nu sunt deloc tangibile. Se sustrag. Mai mult păstrează secrete decât revelează. Chiar și atunci când șoptesc, clipocesc și susură fără încetare, în fond, rămân de neînțeles. O astfel de apă curgătoare are ceva ce te învăluie. Poate nici nu băgăm de seamă cum râul ne ascultă. Cum ne păcălește. Cum se deghizează. Un el sau o ea? Lady Dunărea, această grande dame a râurilor, cunoaște toate trucurile. Șerpuiește prin zece țări ale Europei, nu cunoaște frontiere, își este sieși graniță suficientă. Fiecare vameș a mituit-o. Din Antichitate și până în zilele noastre. Popoarele s-au amestecat după bunul plac. Globalizarea în starea cea mai pură din timpuri imemoriale. Un fluviu de mărfuri, autorități
și comisii și armate. Celți, daci, romani, cruciați, otomani, ruși, Imperiul Habsburgic, războaiele din Iugoslavia. Colonii penitenciare. Rută de evadare.
Ora 11 dimineața: ședință poetică la consiliul municipal. Masă lungă de conferințe cu emblema orașului Galați, ancoră galbenă cu două stele pe fond roșu. Plăcuțe cu numele fiecăruia, câte o ceașcă de cafea turcească, apă, fursecuri și un microfon de conferințe cu buton pentru poeți.
Fotolii din piele ultraconfortabile, în care ai dori să adormi de îndată. În fundal se înghesuie jurnaliști, fotografi și o echipă de filmare.
Cuvinte de bun-venit din partea unui consilier municipal și a centrului cultural ”Dunărea de Jos”. Primul festival literar în cadrul „Zilelor Dunării“. Primul act al unui festival anual, speră consilierul municipal. Cu excepția jurnaliștilor, aproape toți cei prezenți sunt autori. Unul după altul se ridică și citesc în original odele adresate Dunării. Traducerile sunt citite de Peter. Acum realizez faptul că
poezia mea despre Dunăre nici nu este atât de drăguță. Am insinuat că Dunărea ar fi parte a unui sistem de supraveghere. Este o poezie ”critică la adresa Dunării”. Bineînțeles că este absurd să critici un fluviu. Sper să nu mi se ia în nume de rău. Desigur, nimeni nu zice nimic. Maraton de lectură. Pe lângă cei cinci invitați internaționali, își citesc poeziile și doi poeți din Moldova și câțiva autori români.
La final, facem o poză împreună cu responsabila pentru cultură și ni se înmânează o pungă de hârtie cu un cadou din partea consiliului municipal.
Cald era încă de dimineață. După-amiază părăsim încăperile climatizate și ieșim în plină realitate dunăreană, umedă și fierbinte. Poeziile despre Dunăre trebuie citite pe malul Dunării. Un pavilion de pe promenada de la țărmul fluviului devine scenă lirică. Publicul modest, aflat la distanță -
format cu precădere din alți autori - se coace în plin soare pe treptele de piatră ale unui amfiteatru. Sub un dud, doi polițiști urmăresc atenți întregul nostru spectacol. Ce păcat că promenada atât de animată seara este aproape moartă la orele după-amiezii!
Ce păcat că avem atât de puțin timp pentru a vorbi cu colegii noștri români. Este atât de cald,
încât este dificil să formulezi o simplă propoziție care nu este scrisă pe foaie. Timp de două ore, ne transpirăm toată poezia din corp. Spiritul fluviului nu se arată. Dunărea curge pe lângă noi fără niciun pic de empatie. Face ce a făcut dintotdeauna. Nu se lasă dusă cu vorba și nici conjurată. Oamenii sunt aceia care simt nevoia să vorbească despre lucruri de la sine înțelese.
Poduri. De ce oare nu există aici poduri peste Dunăre? Poeziile noastre sunt oare suficient de solide pentru a ajunge pe celălalt mal? Au avut forța de a ne aduce până aici și de a sări de la o limbă la alta. Chiar dacă pe traseu ne pierdem câte un pantof și nu ne mai înțelegem propriile texte.
La capătul Dunării - Sulina
După speculațiile poetice despre Dunăre, a doua zi ne ia în primire realitatea. În căutarea unor peripeții dunărene autentice, întreaga trupă de poeți, Claus, Tarek, Cornelia și Triin, împreună cu Peter Sragher pornește spre rezervația biosferei Delta Dunării. Cea mai mare regiune mlăștinoasă
acoperită de stuf din Europa, traversată numai de drumuri de apă, în care sturionii își vânează prada, iar pelicanii pescuiesc tihniți.
La Galați trebuie să traversăm Dunărea cu bacul. Cât vezi cu ochii, niciun pod. Pe celălalt mal pasc cai sălbatici. Luăm însă autobuzul spre Tulcea, capitala județului. Aici se sfârșesc toate drumurile rutiere. Trebuie să încălecăm fluviul. Vaporul este arhiplin, plin cu oameni, sacoșe și genți și geamantane, cutii de legume, paleți de băuturi, mașini de spălat, bormașini și cu toate cele trebuincioase omului atunci când nu poate merge zilnic la supermarket. Toată marfa trebuie transportată pe apă. Multe femei poartă iile tradiționale cu broderii colorate și își fac vânt cu evantaiul. Un cor de ucrainience cântă aproape întregul drum despre orfani slavi melancolici, concurând astfel muzica pop balcanică ce iese din difuzoare.
Bărbații robuști împart cu noi țuica făcută în casă și salam. Dunărea se separă în trei brațe. Timp de patru ore, înaintăm pe brațul Sulina, amenajat ca și canal navigabil și cu aspect corespunzător. Patru ore până la kilometrul zero.
La Sulina, Dunărea ia sfârșit și se dizolvă în Marea Neagră. În Sulina nu există străzi către lumea exterioară. Orașul este accesibil doar pe apă. Nu doar Dunărea nu merge mai departe, ci și timpul pare a se opri aici sau a se scurge în ritm insesizabil. Orașul este mai degrabă un sat. Dintre cele șase
străzi longitudinale, cu nume de cifre, doar trei sunt pavate. Fabrica de conserve este o ruină, șantierul naval este închis, iar vechiul far nu mai funcționează. Hotelul mare de pe promenadă ... și el o ruină. Culorile vechilor case de pescari, odată multicolore, cu bârnele de acoperiș sculptate, au pălit. Iar acoperișurile din stuf sunt putrezite și neetanșe. Deseori vedem tablă ondulată așezată peste acoperișul defect din stuf.
Pe străzile pline de praf, mai multe animale decât oameni. Câini, vaci și cai. Schelete de bărci. Minunate flori sălbatice la marginea drumului. În spatele gardurilor înalte din stuf, grădini opulente pline de caise, corcodușe, cireșe, dude și antene de satelit. Cântec de cocoși și voci îngroșate din
aparatele TV supradimensionate. Cântă cucul. Pe stâlpii de curent, cuiburi de berze. Multe dintre
ambarcațiunile din port sunt ruginite. Multe case sunt ferecate și stau la vânzare. În mijlocul întinderii de stuf o uriașă clădire administrativă în ruină. Vaci moțăie în fața intrării, peste care citesc: Ministerul Turismului. Un loc ideal pentru o bursă literară. Un loc în care poeziile pot traversa nu numai apa, ci și timpul, unde s-ar putea coace la fel ca fructele din grădini, unde ar putea fecunda lumea interioară cu cea exterioară. De exemplu, în această căsuță. Peter ne arată una din căsuțele tradiționale din lemn în paragină, ce moțăie în mijlocul unei grădini mari sălbăticite.
Sub impulsul unei decizii rapide, sună la numărul indicat pe plăcuța cu inscripția ”De vânzare”.
Răspunde o femeie din Republica Moldova și începe să relateze pe larg istoria familiei. Nu pare interesată de vânzare.
În fața unei alte case părăsite, întâlnim o pereche de pensionari, ce ne povestesc despre vremurile de demult, despre munca în port, pe șantierul naval și din fabrica de conserve. Vremuri în care
exista sistem de încălzire centralizat! Acum trebuie să încălzească cu lemne. Acum nu există locuri de muncă. Numai pescuit și pe perioada verii câțiva turiști români. Iubitori ai Dunării. Amatori de pescuit. Sezonul este scurt, de fapt, numai iulie și august. Iar după aceea, totul revine la starea de catalepsie.
Iarna, când Dunărea îngheață, Sulina este ruptă complet de lumea exterioară. Lucrurile sunt aduse atunci cu elicopterul. Cu pensia minusculă pe care o primesc, nu pot cumpăra aproape nimic. Pot supraviețui doar din agricultura de subzistență. Cultivând legume, fructe, cartofi. Totul din grădina proprie. Și pește din Dunăre. Câteva găini pentru ouă și friptura de duminică. Câteva vaci pentru lapte. O viață grea pentru bătrâni, însă fezabilă. Pentru tineri lipsa oricărei perspective. Școala superioară și-a închis porțile. Tinerii trebuie să meargă în capitala de județ Tulcea, la șaptezeci de kilometri.
Pe o căruță răsturnată se joacă copii. Povestesc că tatăl lor a vândut mașina, iar acum transportă cu căruța bagajele celor care sosesc în port. Benzina era prea scumpă și, oricum, unde să mergi aici cu mașina?
Există însă și semnele progresului. Telefonia mobilă și internetul funcționează. Un stâlp uriaș cu antene se ridică în spatele catedralei ortodoxe. Supermarketul este bine aprovizionat. Există
o serie de restaurante de pește bune, cu minunate și variate preparate din știucă și sturion. Există o plajă de nisip nesfârșită, aproape pustie, cu un mic bar. Cine nu vrea să parcurgă pe jos cei trei kilometri între centru și plajă se poate urca într-unul din taxiurile ce sunt printre puținele mașini din oraș. Există câteva construcții noi, o parte cu acoperișuri din plastic de un roșu țipător, o parte cu acoperiș tradițional din stuf, câteva hoteluri și pensiuni. Există și un centru modern de informații despre Dunăre. Peste tot, localnicii te invită la ture cu barca prin Deltă.
Într-o mică barcă cu motor, explorăm labirintul canalelor din Deltă. Un hățiș amețitor de stuf, plante cățărătoare, sălcii pletoase, covor de nuferi cu flori albe și galbene. Cârmaciul nostru trebuie să curețe de mai multe ori elicea. Uneori, canalele înguste se deschid în mod surprinzător în lacuri întinse, unde plutesc colonii de pelicani, nestingheriți de prezența noastră. Alte canale trec pe lângă dune de nisip,
pe care vaci stau la soare sau se răcoresc în apă. Pe fiecare stâlp de curent, familii întregi de berze.
Cai sunt peste tot. Se plimbă pe străzi, între vechile fabrici sau pasc la marginea localităților. Par a fi ai nimănui. În regiune se pare că trăiesc peste 2000 de cai sălbatici. Foști cai de muncă, eliberați după dizolvarea colhozurilor. De ceva timp, ecologiștii reclamă daunele provocate în urma înmulțirii necontrolate a animalelor.
În fața peretelui gri, înalt cât casa, a unei nave de transport din Moldova, dansează oameni îmbrăcați
în port popular multicolor. Pe muzică populară ce zbiară din difuzoare. Durează câteva clipe până când înțelegem că este vorba despre o sărbătoare a comunității elene din Sulina.
A fost odată. Așa mi se povestește. O altfel de Sulina. Un centru economic multicultural. O localitate importantă, cu cafenele cochete, teatre, sedii ale multor firme, companii maritime, școli multilingve, consulate. În anul 1856, după sfârșitul Războiului din Crimeea, Sulina a devenit sediul Comisiei Europene a Dunării. Brațul Sulina al Dunării a fost săpat pentru a deveni canal navigabil. Orașul a fost declarat port liber. Străzile erau populate de comercianți, diplomați și marinari din toate colțurile lumii. În special grecii, englezii și turcii erau foarte activi în afacerile pe apă, dar și ruși, germani și francezi. La sfârșitul secolului al XIX-lea, jumătate din populația Sulinei era de etnie elenă.
În anul 1933, sub pseudonimul ”Jean Bart”, Eugeniu P. Botez, scriitor și un timp comandant al portului, a descris această atmosferă cosmopolită a portului liber, anticipând însă decăderea viitoare.
Comisia Dunării a fost desființată în anul 1948. Cei mai mulți străini, firmele, companiile maritime și consulatele au părăsit și ele localitatea. Dezvoltarea altor porturi și a Canalului Dunăre-Marea Neagră către Constanța au luat Sulinei nu apa, ci importanța.
Pe lângă lipovenii vorbitori de limba rusă, comunitatea elenă este o ultimă reminiscență din vremurile cosmopolite. Povestea amintește de fragilitatea tuturor civilizațiilor, tuturor evoluțiilor. Direcția nu este numai înainte. Vine și vremea când structurile complexe se dezmembrează. Chiar și societăți multiculturale înfloritoare pot decade atunci când economia nu mai funcționează.
La marginea Sulinei, un cimitir de ambarcațiuni. Sculpturi masive suprarealiste din plăci de metal ruginite, elice îndreptate spre cer. Probabil reminiscențele unui accident maritim.
”Înecat în Dunăre” este o inscripție deseori întâlnită pe pietrele funerare vechi din cimitirul din
Sulina. Sunt aici înmormântați musulmani, evrei, catolici și ortodocși, împreună cu numeroși
străini, cu precădere marinari britanici. Pe pietrele funerare vechi găsesc și câteva nume germane.
Moarte prin înecare. Moarte în urma holerei. Moarte din cauza climei. Moarte în urma coliziunii între două ambarcațiuni. Moarte subită pe mare. În fața micii capele stă strâmb un vechi dric. Undeva pe aici se spune că ar exista mormântul unor pirați. Nu îl găsesc. Cântă cucul.
Pentru ce poezie? Această întrebare apare acum, în ultima zi a șederii noastre, în timpul discuției despre diferitele moduri de preparare a peștilor de Dunăre. O întrebare killer, la care avem pregătite imediat mii de răspunsuri exersate. Dunărea nu are, probabil, nevoie de poezie. Nici nisetrii și nici pelicanii nu sunt sensibili la lirică. Caii dunăreni nu au nici ei nevoie de poezie. Iar foștii muncitori de la șantierul naval, rămași fără loc de muncă? Sau pescarii și piloții? Șoferii de taxi? Paznicul de la
centrul de informații despre Dunăre? Bătrânele cu șorțuri înflorate și bărbații cu burți proeminente și barba neîngrijită, în tricourile lor polo în dungi, uitați de decenii prin cafenele și birturi? Sau poate câinii plictisiți? Disperarea și plictiseala sunt cauze posibile pentru poezie. Să te pierzi în stuf... să te scufunzi, să te dizolvi... să persiști...
