Lună de lună, fie că e vorba de scriitori sau editori, traducători, librari, PR-manageri sau redactori de carte, cei trei invitați vor răspunde întotdeauna la aceeași întrebare: dacă ai putea schimba ceva în felul în care funcționează lumea editorială în România, care ar fi primul lucru pe care l-ai face și de ce?
dosar realizat de Bogdan Coșa
Adina DINIȚOIU
Adina Dinițoiu |@ foto din arhiva personală
O să încerc să răspund la întrebare în calitate de jurnalist cultural, autor şi traducător (din franceză) şi, ocazional, de redactor de carte (în colaborare, pentru diverse edituri) – aşadar, nu din interiorul unei edituri, ci mai degrabă din afara lor. Cred, totuşi, că lumea editorială românească e condiţionată de
slaba putere de cumpărare din România (piaţa de carte înregistrează cifre foarte mici în raport cu alte ţări europene), dar şi de
lipsa unei tradiţii solide în domeniu (cum e cazul în Franţa, de pildă, ţară pe care o cunosc mai bine), contextul mai larg e, aşadar, dificil, şi nu cred că o măsură anume (o singură măsură) ar putea schimba ceva în domeniu. E nevoie de timp, şi de mai multe măsuri concertate.
Cu ce probleme m-am confruntat eu, concret, legat de lumea editorială? Cu
difuzarea foarte proastă a cărţilor în librării (în afara câtorva edituri mari) – acum soluţia alternativă este vânzarea de carte online (nu ştiu, însă, dacă funcţionează întotdeauna); cu
numărul foarte redus de exemplare dintr-o carte (autorul, de altfel, nu are acces la cifre direct, câte exemplare din carte i se publică şi câte se vând etc.); ca traducător (dar şi ca redactor de carte), cu
tariful foarte scăzut pe pagina tradusă/redactată; ca jurnalist cultural, cu
participarea la evenimente de lansare şi promovare de noi apariţii editoriale, evenimente care, în România, nu se plătesc.
Eu sunt, în genere, o adeptă a calităţii (în defavoarea cantităţii), şi mi-aş dori să am de-a face numai cu traduceri bune şi redactări de carte profesioniste, dar asta nu se întâmplă prea des: editurile preferă, de multe ori,
traduceri rapide şi nu neapărat foarte bune (sau traduceri nu neapărat foarte bune, fiindcă mai ieftine), iar redactarea cărţilor lasă şi ea de dorit, adeseori (probabil tot din pricini economice şi de rapiditate a publicării).
De asemenea, ca jurnalist cultural, mi-aş dori
mai multă transparenţă din partea editurilor, în privinţa cifrelor de vânzări, a titlurilor vândute, a bestsellerurilor, a politicilor editoriale. Aceste lucruri ar reglementa mai bine piaţa de carte şi, în timp, ar duce la mai multă stabilitate şi, realmente, la crearea unei tradiţii în domeniu. Aş vrea ca editorii să ţină la calitate, la profesionalism, să valorizeze cartea – care nu e o simplă marfă –,şi să nu fie, aşadar, numai oameni de afaceri.
Alin CROITORU, redactor-șef Editura Polirom
Alin Croitoru |@ foto din arhiva personală
Dragă Bogdan,
Cînd am zis că răspund invitației tale, mi-am imaginat c-o să enumăr, dacă se poate cu-n pic de sare și piper, niște lucruri pe care, spre gloria meseriei, le-aș schimba în lumea editorială românească. Pe măsură ce citeam cele scrise, în rubrica asta, de oamenii de dinaintea mea, mă cuprindea un soi de nehotărîre. Mie nu-mi mai rămîne loc de scos, de umplut, de plîns, de împărțit dreptate, de nimica.
Apoi, pentru ca nehotărîrea să devine vecină cu inutilitatea, tot gîndindu-mă, am ajuns la concluzia paradoxală că, de bine de rău,
nu în edituri aș umbla prima oară. Ele se consultă, se asociază, au proiecte de training (chiar dacă firave), uneori în colaborare cu universități (pe bani europeni, dar, în fine, ele există), încearcă să-și facă munca, pe cît pot ele, cunoscută, se duc prin școli, promovează titluri și autori, tîrgurile de carte s-au înmulțit. În fine, editurile (și mă refer aici la cele ce-și plătesc cinstit obligațiile de orice fel), fiind ele entități particulare care trebuie să supraviețuiască prin forțe proprii, se zbat să vîndă, deci să evolueze, să „crească” (cel puțin o mică parte din ele), în ciuda inamicului comun: prețul cărții.
Îmi rămîne, așadar, de constatat o listă minimă de neajunsuri cărora, fiecare dintre noi semnalîndu-le, la un moment dat se găsește un cap mai luminat care să le dea soluție. Cu alte cuvinte, ce aș schimba eu după ce aș cîștiga lozul cel mare (cel puțin la început, pînă cînd mi se va atrage atenția că nedreptățesc cutare categorie):
Salariile redactorilor și ale personalului administrativ din edituri: ăștia-s oamenii care muncesc mult, foarte mult, atunci cînd sunt de bună-credință;
Plata celor care traduc: Nu poți traduce decent, în condiții bune, mai mult de cîteva sute de pagini pe an. Dacă viața traducătorilor (literari sau nonfiction) ar sta numai în acele cîteva sute de pagini, în România ei ar căpia de foame.
Ce-ar fi însă de schimbat înainte de orice... este
nebunia de zi cu zi și amatorismul unui sistem de învățămînt ca plumbul de inert, monologînd el știe ce, cu limbă de lemn și fără fond.
Pentru că îți cam stă mintea-n loc cînd te uiți că în anul 2017, la aproape treizeci de ani după ce, pasămite, am scăpat dracului de comunism, copii puși în fața unui text să nu poată să-i dea o semnificație cu mintea lor, să aibă nevoie de ghiduri care să le arate cum să iubească, să le placă, să judece un personaj. Această nehotărîre a copilului devenit la un moment dat adult se va simți în bîiguiala cumpărătorului de carte care trebuie să citească review-uri ca la echipamentele electronice ca să cumpere un volum.
Cu alte cuvinte, cei care produc carte, de orice natură ar fi ea (deși am în minte acum în primul rînd literatura), știu că lucrează doar cu dorințele cititorilor. Cînd aceste dorințe se nasc din minți educate, bine închegate, cu valori puternice care să imprime gusturi cît de cît statornice, piața de carte are șanse mai mari să se consolideze, să imprime la rîndul ei orientări solide și, de ce nu, să prospere. Și prin ea, cititorii. Eu un cerc al valorilor care se întrețin. Din păcate, realitatea de acum e departe de această imagine.
Pentru cei ce achiziționează drepturile de traducere și editare ale unor texte de literatură (proză sau poezie străină tradusă și vîndută apoi în România), dincolo de coșmarul contabilicesc (prețul cărții cînd iese pe piață trebuie să fie cît mai mic), există altul: al nesiguranței. Publicul își schimbă gusturile de la o perioadă la alta (un an, doi, poate trei), astfel încît orice plan editorial e la voia hazardului. Pentru că
publicul din România (sau o parte consistentă a lui, cel puțin),
deși vrea să citească (e limpede că vrea să citească, fiindcă există atîtea edituri care-și vînd marfa),
pare uneori dezorientat. Cumpără haotic, e atras de te miri ce, își schimbă plăcerea și obiceiurile de lectură periodic, lucru care, dacă nu-l face victima vreunui capriciu, arată lipsa unor valori solide.
So, înainte să schimbăm prețul cărții (să-l facem cu orice chip mai mic, ceea ce n-ar fi neapărat un lucru rău), căci sub imperiul lui se petrece mare parte din bucătăria editorială din România,
aș schimba cu totul felul în care vedem educația. Căci editurile, pînă una-alta, își ajustează nevoile după ale cumpărătorilor, acolo unde pot, și încearcă să inoveze, educă vrînd-nevrînd. Nu mi se pare că același lucru îl fac și cei ce ar trebui să educe în primul rînd.
Ruxandra CÂMPEANU, Editura Booklet
Ruxandra Câmpeanu |© foto din arhiva personală
Experiența mea în domeniul editorial se reduce la șase ani și la două ipostaze: de traducător și de redactor de ficțiune. Fatalmente, preocupările mele țin în primul rând de lucrul cu textul. Dar, chiar și din perspectiva asta restrânsă, îmi vine greu să aleg un singur „punct nevralgic“, nu fiindcă ar fi chiar atât de multe, ci fiindcă
problemele din lumea editorială par să își servească unele altora drept simptom. Nu le-aș putea ierarhiza după importanță sau urgență, după cum nu m-aș putea încumeta să găsesc o Ur-meteahnă de la care să ni se tragă toate relele. Așa că o să aleg câteva după cum apasă ele pe suflet mai tare.
Pot, de pildă, să spun că
numărul redus de cititori este un prilej de insatisfacție profesională. Piața de carte depinde într-o anumită măsură de
dinamica sistemului școlar și cred că aici trebuie căutată în parte o soluție pe termen lung la
tirajele mici care se practică de obicei. Este nevoie de o schimbare de viziune în sistemul educațional dacă sperăm să înlocuim cultura actuală a fragmentului de text, bântuită de prejudecata că lectura epuizează, cu un mediu care să stimuleze mai eficient setea aia de cunoaștere despre care Aristotel credea că ne caracterizează pe toți din naștere. Lucrurile ar putea fi îmbunătățite, cred, printr-o mai
bună implicare a Ministerului Culturii și/ sau a Ministerului Educației în elaborarea unor programe de încurajare a lecturii, în parteneriat cu actorii de pe piața de carte.
Un lucru care afectează însă în mai mare măsură munca unui redactor decât perspectiva de a îngriji o carte care va ajunge la mai puțini cititori decât și-ar dori el e
ocazionala „ardere a etapelor“ de îngrijire a textelor. Țin să o aduc în discuție pentru că este o problemă care mi-a creat unele frustrări la început de drum și știu destui colegi de breaslă care au trecut sau încă trec prin asta, acumulând dezamăgiri legate de titluri pe care ar fi vrut (și ar fi putut) să le îngrijească mai bine dacă li s-ar fi creat condițiile.
Există, desigur, presiuni financiare și de timp și n-aș vrea să le subestimez importanța. În plus, ar fi fantezist să ne așteptăm să avem un traseu redacțional la fel de sofisticat ca acela din țări cu o piață de carte mult mai dezvoltată și cu o practică editorială mult mai veche. Dar,
având în vedere că redactorul urmărește, de regulă, în paralel toate problemele care țin de text într-o singură „repriză“ de redactare, mi se pare foarte important ca munca lui să fie urmată întotdeauna de lectura unui corector – a unui corector cu o bună pregătire filologică.
Același principiu al diviziunii muncii ar trebui urmărit cu mai multă consecvență și în relația dintre departamente. În relația dintre redacție și echipa de marketing/ PR, de pildă, colaborarea firească este înțeleasă uneori, în mod greșit, ca transfer de atribuții, ceea ce nu ne ajută să fim eficienți.
N-aș vrea să pară că arunc toate pisicile în curțile altora, așa că nu pot să nu spun că și redactorii ar trebui să fie mai exigenți cu ei înșiși, pentru că altfel riscă să se blazeze.
Trebuie să încercăm să fim tot mai buni, să învățăm de la traducătorii talentați cu care lucrăm, să ne perfecționăm cunoștințele de limbi străine, să citim mult (și nu doar beletristică sau literatura de specialitate a domeniului în care facem redactare).
În sfârșit, cred că e nevoie în general de
mai multă transparență din partea editurilor față de colaboratori (fie ei traducători, corectori sau redactori externi), precum și de
mai multă flexibilitate. Știu din proprie experiență că este mult mai ușor să îți asiguri, ca redactor intern, o echipă de colaboratori stabilă și serioasă atunci când oamenii sunt mulțumiți de relația pe care o au cu editura.
