1. V-ați regretat vreodată „cariera” ratată de fotbalist (ca fost membru în echipa de juniori a lui „U” Cluj, după terminarea liceului)?
Ioan Moldovan: Nici n-aș avea voie să o regret, din moment ce însumi – fără să dau cu banu’, cum se face la începutul meciurilor, când e să alegi mingea sau terenul – am decis, de capul meu, după ce am văzut că amândouă pasiunile – cititul cărților și bătutul mingii de fotbal în văzul lumii – cer timp și dăruire, fără să îngăduie jumătăți de măsură, împăcări de tip capră/varză. Așa că mi-am zis: cetitul cărților. Însă nu a fost tocmai ,,inocentă” alegerea, pentru că în spatele cortinei opționale sta tupilată altă tentație: scrisul – nu al cărților, agravarea asta avea să vină ceva mai târziu, ci scrisul de ,,poezie”, o ,,îndeletnicire” pe care o aveam din anii școlii elementare, dar o țineam ascunsă de ochii lumii imediate – colegi, de clasă ori de echipă, familie, profesori etc. Măcar prin fotbal ieșeam în lume, la propriu. Dar nu e greu de observat că ,,meseriile” astea două au ceva comun: sunt ,,vocaționale” și, deci, e rar de tot să ai două vocații de intensitate egală. Cât despre ,,ratare”, e un cuvânt generos în ipostazieri. M-aș întreba, în aria lui, dacă nu e cazul să regret opțiunea de atunci, pentru că și în fotbal și în poezie cariere au doar cei puțini, ori eu am jucat mijlocaș la acoperire, ca să îndulcesc a glumă datoria de autoscopie severă. Iar cu banu’ nici acum, ca ,,old-boy”, nu prea mi se arată să dau.
2 . Andrei Bodiu are un text în care afirmă că, uneori, e toxic să-i vezi pe scriitori, fiindcă nu prea au ce să-ți zică dincolo de scrisul lor. Cât exhibă și cât ascunde, biografic vorbind, poetul Ioan Moldovan?
Ioan Moldovan: E și ăsta un punct de vedere – cum ar zice Moromete, tocmai ,,retras” pe banca de rezerve de către ,,decidenții” programelor școlare și ai probelor de evaluare. Și nu-i fără acoperire – opinia, vrea să zic. Nu mulți scriitori au farmecul prezenței ,,în carne și oase” în mijlocul cititorilor. Știu poemul lui Andrei Bodiu – poetul, vai!, atât de devreme plecat dincolo, orice va fi însemnând asta – , e vorba de mirarea unor elevi că există și poeți
în viață, unii chiar foarte tineri, care, uite, vin la ora lor de română, în timp ce ei erau convinși că poeții sunt doar cei din programa școlară, ,,predați” de doama profesoară care, tocmai dânsa, aduce acum în fața lor acest fel nou de poeți, adică vii, ca mine, ca tine – și, ehe, (poemul lui Andrei e în cheie ironică, dar e grav), înseamnă că poezia nu ține numaidecât de manual, de programe, de predare, de teste ș.a.m.d., te poți întâlni pe viu cu ea, din moment ce ,iată, sunt de față dumnealor autorii, și chiar aici și acum. Dar toxici, nu cred că pot fi scriitorii când se întâmplă să-ți cadă în față, ca persoane civile, mai des pot fi plictisitori, șterși, enervanți, exasperanți, emfatici, dubioși, înduișători etc., etc. Ce-i drept, nu sunt la curent cu cele mai noi abordări ale chestiunii eu creator-eu biografic, oare să fi fost depășită acum această dihotomie (dihanie?) propusă
illo tempore, printre alții, de Rimbaud, Mallarmé, Valéry, Proust, T.S. Eliot, G. Benn (cu ascendență în Platon)?, să se fi descoperit că scriiitorul nu e cel din operă exclusiv , ci și cel din salon, tribună, de pe scenă? Sigur, unii au talent histrionic, alții nu, unii sunt admirabili ca prezență fizică, alții nu, unii sunt expansivi, alții timizi ș.a.m.d. În ce mă privește, repet ce am spus când mi s-a (mai) pus întrebarea: maxima exhibare de s/m-ine poate fi găsită în ceea ce am scris sub numele de poezie. Și doar aceea contează din perspectiva dez-văluirii, a ,, sincerității”, cum se zice. Cred că fiecăruia îi este dată o anume capacitate de exteriorizare (cum și de interiorizare), care nu poate fi falsificată, căci se dă de gol. Ea ar fi tocmai energia consumabilă în ceea ce, îndeobște, numim transfigurare, operațiune care, abia ea, poate da seama de autenticitate și substanță creatoare. Iar ceea ce rămâne ascuns este ocultat tot fără voia mea punctuală, și nu neapărat pentru că ar fi ceva din categoria inavuabilului, ci, probabil, pentru că nu servește ,,cauzei”, adică facerii scriptice decât sub această formă, a ascunderii.
3. Cât de importantă credeți că e imaginea poetului în receptarea producțiilor sale artistice?
Ioan Moldovan: Imaginea e bună când e vorba de succes de public, e un element de ,,promovare”, e un fel de vino-ncoa’, un atu, un stimulent pentru o eventuală receptare mai tandră, mai generoasă, mai numeroasă. În rest, mă gândesc că o autentică relație a poetului cu cititorul se bazează pe
singurătatea în doi pe calea lectură, relectură, prin intimitatea dată de absența gesticulației de dare/punere în scenă, în spectacol. Firește, e doar o opinie personală. Am văzut și eu genul de prezentare a poeziei ca dare în spectacol (recitări pe fond muzical ori alături de instrumentiști , dansuri, combinații spectculare de-un fel ori altul) dar, cel puțin pentru mine, cea mai bună (in sens estetic, etic, metafizic, în orice sens) comunicare cu poezia o am prin lectura de unul singur, solitară, dar cu șansa unei solidarități cu autorul ei întrupat în text.
4. Există modele poetice pe care le frecventați în tinerețe și la care ați renunțat între timp?
Ioan Moldovan: În fapt, Modele, în sensul canonic ori etalat ca atare al(e) cuvântului, nu am avut, pentru că nu am avut/ nu am o prea mare putere (ori slăbiciune?) devoțională, nu am putut ,,cădea” la unul sau altul dintre poeții frecventați, atunci sau oricând, mai degrabă i-am ,,absorbit”, mai sigur în mod inconștient, am fost influențat, în feluri mai mult ori mai puțin contorsionate, de exprimări lirice de prestigiu sau de înrudire afectiv-reflexivă, astfel încât nu am trăit nici ,,despărțiri” solemne, de renunțări vulnerante, dramatice. Voi fi mereu, în ritmuri dezordonate, în relație cu universuri poetice ce mă marchează în vreun fel, mai vechi, mai noi, pentru că, în fond, nu se poate scrie în regim de ,,inocență” (celebra înfumarare ,,Nu îl citesc pe cutare ca să nu mă influențeze”), poezia se naște din poezie, nu
ex nihilo. Chestiunea modelelor rămâne, cred, o lucrare în seama criticilor literari și, în cazul meu, ea a fost bine tratată. Eminescu, Bacovia, Montale, Mircea Ivănescu, Florin Mugur, Victor Felea sunt câteva nume de poeți a căror influență a fost sesizată de domniile lor, criticii literari. Odată ce descopăr un, să-i zicem, model, nu mă mai despart de el (na, că și rimează), revin periodic prin recitiri și am bucuria de nelepădat a re-descoperirii lor. Celan, Pessoa, Beckett (și prozatorii, în felul lor special, sunt poeți), Vicente Huidobro, Szymborska, Ko Un și nu puțini alții pe care îi citesc/recitesc acum sunt gata (și eu, și ei) să mă influențeze, fără să simt vreo anxietate.
5. Care sunt cărțile dumneavoastră preferate din ce au scris fiii Rareș & Vlad Moldovan? Credeți că i-ați influențat cumva în scris? Dacă da, cum anume?
Ioan Moldovan: Mi se va iarta, cred, să nu aleg una sau alta dintre cărțile lor. Sunt în situația de cititor necreditabil, presupusă fiind subiectivitatea apăsată a lecturii. Dovadă: eu zic că
toate cărțile lor sunt admirabile, că sunt cărți ale unor poeți adevărați, că, afară de unele texte, cum se întâmplă în toate cărțile, chiar și în cele ale poeților canonici, avem bucuria de a ne împărtăși, poetic vorbind, cu texte de ținută înaltă, de valoare literară clară. Totuși, să nu se creadă că e o subiectivitate... deșănțată. Nici nu poate fi, câtă vreme vorbește nu doar tatăl, ci un ins deprins cu lectura poeziei, cu o ,,expertiză” în domeniu, ca să folosesc un cuvânt de proastă modă. Eu, dinspre locul meu, nu văd să-i fi influențat la nivel de scriitură. Nici nu știu certamente să-i fi influențat în vreo latură a vieții și faptelor lor. Aici nu intră, desigur, iubirea necondiționată pe care le-o port și pe care nu le-am ascuns-o niciodată. Obiectiv privind, nici nu poți decela în textele lor vreo influență dinspre ce-am scris/ ce scriu eu.
6. De ce o nuia de fosfor
?
Ioan Moldovan: Nuiaua cu pricina e dintr-un poem foarte scurt și foarte de demult, anume din volumul
Exerciții de transparență (1983), fiind dedicat
fiilor mei, Rareș și Vlad: ,,Cu o nuia / de fosfor / v-am arătat / marginea dulce a unei prăpăstii”. Pare că s-ar vrea un fel de haiku ,,pedagogic”, dar eu nu am vrut a fi așa ceva; m-am ferit întotdeauna de lirismul didactic, dacă va fi existând așa ceva. Mai binevoitoare ar fi o lectură a textului ca inscripție de semnalare a unor primejdii misterioase. Nuiaua trimite și la ruralul instrument de corecție, dar și la o creangă de aur mitică (și mititică), răsărită totuși din fosfor, o materie cu alte conotații decât cele ale metalului celui mai nobil, unele ambigui, altele acreditate. Prăpastia e desigur primejdioasă, dar de ce are marginile dulci?... Dar ce fac eu aici? Interpretez propriul text?! Să fi căzut în capcana asa? Era cumva întrebarea o dulce momire spre tot felul de prăpăstii de care sunt capabil? Mai bine să-mi iau seama și să răspund la obiect, scurt și cuprinzător: Nu știu.
7. A influențat în vreun fel evoluția dumneavoastră spirituală traiectoria poetică de succes pe care ați avut-o?
Ioan Moldovan: Tare aș vrea să știu cui aparține întrebarea, pentru a-i mulțumi emoționat pentru generozitatea de a mă socoti un poet cu traiectorie poetică de succes. Oricum, profit de moment pentru a le mulțumi celor zece poeți tineri și foarte tineri care mă socotesc demn de a le răspunde întrebărilor pe care le simt ca pe niște semne de prietenie. E ca și cum aș fi primit, cu totul pe neașteptate, un dar extrem de valoros, extrem de energizant pentru mine. Altfel, evoluția mea spirituală, ca să mă întorc la întrebare, s-a exprimat în plan poetic printr-o continuă des-podobire a dicursului liric, prin repetate de-solemnizări și tăieri ale vegetației retorice, prin exploatarea cât mai eficientă a ironie și autoironiei, prin apelul cât mai dezinvolt la realismul imediatului și la tratamentul tandru al banalului cotidian și prin neslăbita încredere în rezervorul inepuizabil de miracole ale vieții, dezvăluibile unei priviri care învață fără oțiu să le vadă dincolo de monotonia care le maschează.
8. Geopolitica literară poate fi un monstru cu multe capete. Se spune că în „provinciile” limitrofe scriitorii riscă să iasă de pe orbita turneelor culturale importante. Nu este și cazul dvs. Totuși, dacă într-un univers paralel poetul Ioan Moldovan s-ar fi născut (sau s-ar fi mutat încă din studenție) în București, ce ar fi arătat diferit în parcursul lui literar? Cu ce s-ar fi îndeletnicit și unde și-ar fi consumat momentele lui de reflecție poetică?
Ioan Moldovan: Tot paralel e și universul în care mă aflu, doar că nu e fictiv (deși uneori așa pare). Tot celălalt e și peștele acesta, în raport cu celălalt pește, vorbesc de zodia căreia i-aș aparține. Depinde unde te plasezi în acest joc ca să poți hotărî calitatea de a fi paralel cu tine. Altfel, viețuirea mea a fost în posesia provinciei (Maramureș), după ce am părăsit Clujul însuși, orașul în care am copilărit și mi-am ars junețea, el devenind așadar un fel de univers paralel, în care îmi pot doar închipui parcursul literar, cu ce m-aș fi îndeletnicit, cum și unde mi-aș fi consumat momentele de reflecție poetică. În București – ca univers paralel – mi-e mai greu să mă proiectez. Am doar o cunoaștere livrescă a sa, nu biografică, precum e cea a Clujului. Probabil, aș fi urmat tot filologia, aș fi frecventat Cenaclul de luni (ca dascăl de română și secundar latină, nu ca student) aș fi dăscălit în vreo comună pe undeva nu foarte aproape de capitală, aș fi cunoscut formidabili tineri scriitori, aș fi încercat să public în revistele bucureștene, poate aș fi reușit, nimic deci spectaculos. Doar paralel. Cât despre reflecția poetică, ea nu are domiciliu obligatoriu.
9. Cum vi se pare că se prezintă tinerii poeți din peisajul actual al poeziei române față de momentul când dumneavoastră de abia făceați cunoștiință cu această scenă artistică? Care ar fi diferențierile principale?
Ioan Moldovan: S-a schimbat, probabil pentru totdeauna, modelul de funcționare a debutului, al relațiilor intra-generaționiste, al funcționării autorității critice, al receptării, al promovării și autopromovării, al relației dintre cei tineri și cei bătrâni etc., cam totul. Acum e în funcție modelul ,,rețea”, atunci cel piramidal, acum al bulei, atunci al binomului centru-provincie etc. Ce nu s-a schimbat e fervoarea tânărului însetat de debut și afirmare. Că sunt bune ori nu aceste diferențieri, urmează a se vedea mai târziu.
10. O melancolie apăsată, o splendidă tristețe a căutării sensurilor în devălmășia mainimicului
traversează întreaga dvs. operă, mi se pare. Pe de altă parte, dacă cineva ajunge să vă cunoască îndeaproape, se împrietenește cu cineva cald, luminos, o prezență liniștitoare, complotând voios parcă un pic contra vocilor lirice. Care e calea afectivă mai apropiată celei mai adânci inimi?
Ioan Moldovan: Civilitatea, bunătatea, respectul pentru celălalt, generozitatea, calmul valorilor, bunăvoința, refuzul trufiei, egoismului și disprețului, demnitatea și cordialitatea comunicării, o anume sobrietate a exprimării ,,celei mai adânci inimi” sunt doar câțiva dintre vectorii ce definesc, în opinia mea, calea bună a unuia spre celălalt.
