Traduce atât din germană în franceză (Wilhelm Genazino, Sibylle Lewitscharoff și alții), cât și din franceză în germană (din scrierile lui Pierre Michon și Marguerite Duras etc.). Ultimele sale cărți publicate la editura S. Fischer sunt
Kirio (2017),
Ahnen (2015),
Tal der Herrlichkeiten (2012),
August (2011) și
Luft und Liebe (2010). Pentru opera sa i-au fost acordate diverse premii, dintre care amintim Premiul „Heimito von Doderer”, Premiul 3sat, Premiul pentru Literatură Kranichstein și Premiul „Johann Heinrich Voß”. Anne Weber scrie în germană și franceză. Pentru romanul
Anette, epopeea unei eroine a obținut în anul 2020 Premiul German pentru Carte.
Începe de jos. Are șaptesprezece ani, e în
vacanța de vără, cineva o abordează, un bărbat.
Așa ar putea începe o poveste de dragoste, dar nu
se întâmplă. Pe bărbat îl cheamă S., e prizonier
de război, și alături de alți doi, care la fel ca el
prestează servicii de interpretariat pentru comandatură,
e purtat prin oraș. Bărbații sunt supravegheați
mai degrabă neglijent. S. poate schimba cu Anette,
care tocmai trece pe lângă ei, câteva cuvinte
nebătătoare la ochi. E vorba despre niște
pachețele care ar trebui luate din
fața zidului fostei cazarme – acum lagăr
de prizonieri și duse la adresa notată
pe cel mai mic dintre ele (pe celelalte sunt trecute
adrese fictive). Ar vrea să facă asta? Dumneavoastră
ce credeți? Bineînțeles: e de acord. La adresa respectivă
locuiește o croitoreasă frumoasă și
deșteaptă, care se descurcă, știe să facă din nimic
ceva, cu atât mai mult acest pachețel.
Are părul blond împletit precum o coroniță
și reputația de a fi lăsat în urmă la Paris
o
vie de folie, o viață nebunatică sau mai degrabă
de netrebnică, confirmată de un fiu care acum
e prizonier în Germania. Anette îl mai vede pe S.
de două sau trei ori înainte ca el să dispară
după cum s-a constatat ani mai târziu, la Londra.
Îi lasă în urmă
Speranța, L’Espoir,
din nou un roman de-al lui Malraux
– despre războiul civil din Spania, pe care S.
îl cunoaște din interior – și câteva
alte cărți din bagajul său. După care
pleacă. Ea cunoaște oameni noi,
care o pun în legătură cu membrii
Rezistenței, un
instit de exemplu, deci un
profesor din învățământul obligatoriu,
pentru care va purta, vara aceasta și următoarea,
tot felul de lucruri de colo colo cu Bicicleta.
Precum majoritatea lucrurilor și rezistența e
altfel decât ți-o imaginezi, adică nu o decizie
clară, de moment, ci o alunecare imperceptibil
de domoală înspre ceva despre care
habar n-ai. Primul lucru căruia trebuie
să i te opui e propria persoană.
Propria teamă. Ce se întâmplă dacă îi dă cineva
de urmă și o prinde cu scrisorile
și bunurile interzise? Învață că teama
este ceva care poate fi învins.
Trece un an, iar ea e tot în floarea vârstei.
Se poate maturiza cumva mai repede? Cât
trebuie să se mai lungească timpul în felul acesta
odios și, după gustul ei, lipsit de fapte? Cu inima
împărțită se înscrie la Facultatea din Rennes,
mai exact la medicină, în timp ce visează
din toată inima la o soartă plină de sacrificii
și fapte eroice. Din păcate lipsesc ocaziile,
Chiar dacă prin
instit a găsit niște „contacte”,
nu în sensul în care numim noi astăzi
orice cunoscut, ba chiar din contră doar câteva
persoane de încredere, care au aceleași intenții
ascunse sau asemănătoare. Dar când o vor lua
în serios? De ce nu îi încredințează nimeni
nicio misiune? Când vor fi vânate uniformele gri-verzui,
acești
vert-de-gris, cum sunt numiți soldații germani? Și
de ce străzile din Rennes nu arată încă precum cele cantoneze,
zguduite de revoluție, din romanul
Cuceritorii, Les conquérants,
scris tot de André Malraux? Adversarul e doar
în mod suplimentar nazist, ca meserie de bază este
imperial-, capital- sau naționalist.
Între timp, din păcate, se aplică: așteptat și
mers cu bicicleta. O misiune neînsemnată
o poartă pe Anette în centrul Bretaniei,
într-un cătun aproape de Uzel, atât de mic
și obișnuit încât de atunci e de negăsit. Acolo,
în hambar, e deja o bicicletă, ciudat,
asemănătoare cu cea a tatălui ei, ah …, este a lui.
Vine prin urmare și el, deci el, … aici?
Asta-i dă de înțeles că nimeni, nici măcar mama,
alias Petite Marthe nu trebuie să afle de
întâmplătoarea lor întâlnire clandestină.
Totul e bine și frumos, dar evident mult
prea lipsit de aventură. „E inuman” (citat Anette)
„să lași atâta timp cu ochii în soare pe cineva
care e dispus să-și dea viața pentru un viitor
apropiat, sau nici măcar pentru un viitor,
ci pentru un ideal, prin urmare pentru ceva
ce nu poate fi atins. Într-un final îl întâlnește
la facultate pe Ze Ha, troțkist, care o trimite
la o adunare în Brest unde, cum e de așteptat,
plouă. Bărbații în uniforme negru-albăstrui,
din infanteria marină, se contopesc cu noaptea.
Anette cotește de pe o străduță întunecată într-una
și mai întunecată, bate la o ușă de trei ori, apoi
de două ori și spune: Aici e Dinan! Așa e înțelegerea.
Ea e Dinan, întruchiparea demnă a orașului.
Ora închiderii îi constrânge pe cei prezenți
(câțiva bărbați și trei femei cu tot cu Anette)
să poarte discuții tot restul nopții. Ceea ce ia naștere
acolo e un apel către soldații în uniforme gri-verzui,
redactat pe jumătate în germană, de a se distanța
de Cămășile brune & vestoanele negre. Cum adică?
Acești visători ai nopții chiar vor să-i convingă
pe soldații germani să se retragă? Să se dezmintă
de propria conducere? Se poate mai naiv de atât?
Anette ar trebuie să împartă pliantele respective
