Dacă ar fi să rememorezi viețile care te-au influențat și pe care le-ai purtat cu tine, de unde ai începe, unde ai termina?
Aș începe aproape de oriunde, pentru că e la fel de (i)relevant. Mă recunosc în toate, mai mult sau mai puțin. Sunt un fel de puzzle improvizat din euri temporare. Deși am parcurs totul cu mintea în repetate rânduri și am avut impresia generală a unei oarecare coerențe, nu m-am putut defini niciodată cu claritate, iar lucrul ăsta m-a necăjit destul de tare, până când am înțeles că de fapt așa e bine să fie. Mă recunosc în localnici și în trecători, în toate satele și orașele în care am locuit perioade mai lungi sau mai scurte, mă simt pe deplin acasă în mai multe locuri din țări diferite și, deși îmi pare că port cu mine un echilibru bine definit, mă bântuie neliniști și întrebări. Am o problemă cu nostalgia, când sunt într-un loc, îmi e dor să fiu în altă parte, deși în mod evident mă simt bine. Iar de terminat, nu aș termina niciunde.
Există unele gesturi pe care le-am face, dar ne oprim pentru că suntem priviți. Dacă nu ar mai fi privirile celorlalți, ce i-ai spune propriei fragilități?
I-aș spune să fie tare. Adevărul e că îmi place să fiu singur câteodată, de fapt încă de mic căutam răgazuri din astea în care să pot asculta liniștea de afară și zgomotul dinăuntru. Și în general le găseam. Când deveneau amândouă prea acute, le acopeream sau le temperam cu literatură, muzică, reverie, vagabondaj… Cred că, în general, fragilitatea este doar o ușă deschisă, prin care îi lăsăm pe ceilalți să vină la noi. Ne permitem să avem emoții, să simțim împreună cu alții, să fim angrenați în situații sau trăiri pe care am fi putut să le evităm. Însă prin asta rămânem de fapt, noi înșine, fragilitatea aceasta este, în același timp, o forță, o calitate.
Unele cărți ne fac să plutim la nesfârșit.
Da, și altele ne fac să plutim în derivă, dar are și asta farmecul ei. Am oscilat mereu între empatie și distanțare. Cred că e bine să ne lăsăm duși de val și să devenim parte a poveștii, să ne identificăm cu un personaj, să suferim și să ne bucurăm împreună. Nu cred în zeitățile literaturii, în cei care citesc fără să se implice, analizând cu sânge rece intriga, sentimentele, replicile, peisajul... Povestea e cu atât mai bună cu cât reușește să te absoarbă, să te țină prizonier, să te facă dependent de text. Și prin poveste mă refer la text, în general, nu îmi plac împărțirile stricte de genuri, frontierele care ne-au chinuit la școală, teoriile că poezia nu are personaj, că un text trebuie să urmeze strict o structură sau alta. Cărțile nu te ajută de fapt să evadezi, sau nu de tot, ele completează însă realul, îl decorează, umplu golurile, fac rotițele să se miște. Și, deși unele recomandări sunt binevenite, cred că lectura trebuie să fie o experiență cât se poate de personală.
Amintirile fericirii de odinioară diferă, de multe ori, de senzațiile fericirii din momentul prezent. Ce te bucură în acest moment?
Mă bucură multe. De exemplu cărțile pe care le citesc sau doar le răsfoiesc. De la o vreme citesc mai multe cărți deodată, nu mi-am impus asta, a venit de la sine. Parcă se potrivește mai mult cu ritmul lumii de azi. Toate se amestecă acolo, undeva, devin ingrediente misterioase, nasc procese cognitive greu de urmărit, sunt cauze și efecte ale lumii din afară și ale lumii din noi. Trăim mai multe vieți într-una, ne mișcăm într-o realitate cu planuri multiple și cu viteze pe care nu le mai putem vedea, auzi, mirosi cu simțurile vechi, cu capacitățile lor tradiționale. De aceea simt cumva că lectura, în momentul acesta al existenței mele, trebuie să preia ritmul acesta modificat. Însă, de bucurat, mă bucură, pentru că fiecare text nou adaugă ceva la propria mea poveste, în fiecare carte scrie ceva și despre mine. Mă bucură natura, secvențele de liniște, tot mai rare, pe care reușesc să le găsesc. Cele câteva minute pe săptămână când reușesc să nu fac nimic. Muzica mă bucură, am un playlist destul de șocant, se pare. Amestec muzică clasică cu rock, muzică populară mai veche, dance, jazz, sunete din natură... Mă bucură întâlnirile cu prietenii, week-endurile la țară, călătoriile, chiar și cele amânate, sunt ca o promisiune că urmează ceva bun, o continuare, o serie nouă a aventurii.
Volumul îl are în centru pe tatăl personajului care rememorează amintirile cu acesta și îl însoțește de multe ori. Devenim, odată cu trecerea timpului, părinții, bunicii sau apropiații noștri?
Cred că nu. Prima dată când am perceput distinct fața tatălui meu într-a mea m-am speriat destul de tare. M-am simțit cumva locuit, bântuit, deposedat de propria personalitate. Și a fost cu atât mai greu, cu cât mi s-a întâmplat asta după moartea lui neașteptată. Credeam că e puternic și că avea să moară foarte bătrân. Chiar simțeam cumva nevoia să mă reiau în posesie, să mă redefinesc, să mă bazez pe niște repere care să mă delimiteze limpede de el. Evident că părinții, bunicii și chiar apropiații noștri trăiesc în noi, sunt fragmente care ne-au zidit – sau ne-au prăbușit – și pe care, inevitabil, le vom duce mereu cu noi. Însă nu devenim ei, nici măcar noi înșine nu reușim să rămânem, să ne recunoaștem de la un an la altul așa cum reușiserăm să ne definim. Tot timpul adăugăm experiențe, îngrămădim oameni noi, ne alimentăm din călătorii, din lecturi, din vise, din orice. Sigur că, din mixul acesta, de multe ori cel mai tare se văd traumele, fricile, eșecurile, amânările repetate, dar depinde ce facem cu ele.
Poemele acestea au apărut printr-o suspendare a imediatului, bănuiesc că pandemia a avut un rol important. Nu au fost o evadare, dimpotrivă, m-au încărcat destul de tare și uneori le simt cam pline de tensiune, un pic patetice. Cred că își găsesc greu locul în literatura de azi, sunt pline de amintiri de la țară – mistificate sau nu -, de mămăligă, găini, vaci și porci. Au însă o abordare care nu a mai fost și vin dintr-o lume care nu e așa de departe de noi.
Poți să recreezi astăzi atmosfera sau cum te-ai simțit după vizionarea primului film din viața ta?
Uite, o să fiu sincer, habar nu am care e primul film pe care l-am văzut. Îmi amintesc însă câteva scene simbolice, atmosfera de la cinema-ul de la țară, căminul cultural, și atmosfera de la televizorul cu lămpi din casă. La primul am văzut filme indiene și chinezești, cu multe dansuri amuzante, drame de familie, povești de dragoste, gelozii nebunești, răzbunări și karate. Îmi amintesc că era supra-aglomerat, că unii oameni comentau în timp real scenele cu băiatul și cu fata, că se rupea destul de des banda, de obicei în momentele de maximă intensitate, și începeau niște urlete de revoltă greu de descris. Iar la tv-ul alb-negru erau multe filme rusești și câteva minute de desene animate, iar lămpile funcționau anapoda. Tremura imaginea sau dispărea uneori cu totul, lăsând doar sunetul și îl mai reparam lovind cu palma sau chiar cu pumnul în cutia de lemn. Uneori ziceam că „e de la ei”, iar dacă apărea mira, vina lor devenea oficială. Când au apărut
Sclava Isaura și
Caracatița s-a schimbat totul. Mama a făcut un împrumut la CAR și a cumpărat primul televizor color, pe care l-a plătit în decurs de un an.
De la primele frici la cele mai recente, ce au acestea în comun?
Fricile au în comun victima. Istoria ei, prezentul, vulnerabilitățile, secretele ei, experiența, capacitatea de reacție, voința, priceperea, fuga, rezistența, nebunia ei. Fricile au devenit la mine o modalitate de a mă înțelege, de a mă defini, de a mă situa. Mai ales cele fără cauze evidente, pe care a trebuit să mi le explic făcând multiple întoarceri în timp. Evident că, în cea mai mare parte, fricile au avut cauze imaginare, cred că de obicei este așa.
Unii dintre noi visează la o anumită liniște, alții o ating sporadic. Ce ingrediente are liniștea ta de suprafață?
Liniștea mea de suprafață are o imensă agitație subterană. E ca o oală sub presiune, o perpetuă stare de urgență la care am reacționat, în general, cu amânări. Ca mulți alții înaintea mea sau concomitent cu mine, am vrut și am încercat mai întâi să schimb lumea și abia după eșecuri repetate mi-am propus să mă schimb pe mine. Acum nici măcar asta nu mai vreau. Caut doar să desfac realitatea în bucăți ca pe o nucă și să aleg fragmentele care îmi plac. În realitate includ și literatura, bineînțeles.
