Fragment din romanul fantasy „Scârba sfântului cu sfoară roșie”, de Flavius ...

CAPITOLUL ÎNTÂI,

ÎN CARE AFLĂM DESPRE NAȘTEREA LUI TAUSH
ÎN CETATEA DUHURILOR ȘI CUM TOATE ARATĂ CĂ VA FI OM DE SEAMĂ;
DESPRE CELE TREI SEMNE DE LA NAȘTEREA SA

Taush s-a născut în Gaisterștat și a intrat în Lume la ceasul acela ce apare și dispare îndată, între zi și noapte, acuma-l vezi și-l simți și-n altă clipă dus e – și numai un moment de delăsare ar fi costat-o pe mamă-sa ca să-l piardă în acea clipă, să-l scape dintre coapse și pruncul să intre în aerul din jur și istoria noastră să se încheie înainte de a începe și gata. Dar moașele, babe antice și cu înțelepciune, au știut ele cum să țină pruncul și ce să-i spună să alunge golul din jurul său. Și clipa a trecut și Taush a rămas.

Tare bucuroși au fost mamă-sa și tată-său, căci, vezi tu, era primul și avea să rămână singurul copil al lor, și mare veselie căzu pe casa lor când aflară de la moașe că micul Taush se născuse cu o căiță, semn că va fi om de seamă, și nu doar în Gaisterștat. După ce-și blestemase orele de chin – căci tare greu a mai ieșit Taush, ca și cum lumea în care își dusese traiul de dinainte de trai era cea mai bună și asta de afară, o râpă de speriat –, văzând toate semnele bune din el și din jurul lui, îi ceru iertare în șoaptă și toată casa vărsă lacrimi pentru el, lacrimi de bucurie.

Ce semne, întrebi? Ei, vezi tu, că încă nici nu ieșise de tot, jumătate de trup micuț era încă în miezul femeii, când s-a arătat primul semn. Strigătele mamei în dureri și urletele de îmbărbătare ale moașelor, toate amuțiră îndată ce își scoase Taush capul în Lume, iar cei ce nu fuseseră acolo, cei din străzi, din case și din târguri, toți putură mai târziu depune mărturie că toate se opriră-n Lume – nici vântul nu mai bătea, nici animalele nu mai scurmau, nici copiii nu se mai jucau, nici oamenii nu mai vorbeau, nici lighioanele nu se mai târau, nici cerurile nu se mai schimbau, nici gândurile nu se mai urneau. Se făcuse liniște în tot Gaisterștatul și-mprejur și toate rămaseră în tăcere și împietrite până ce Taush fuse smuls trupului femeii și așezat în brațele ei. Iar toți din jur, la trezire, se temură să se-ntoarcă în astă lume, că cică lumea liniștei în care-i aruncase micul Taush era cea mai dulce cu putință. Unii au ales pe veci să tacă și n-au mai scos nici un cuvânt, mișcările lor fiind puține și mici, cuprinse de nostalgia clipelor de atunci, când Taush scoase capul din pântecul femeii și decise, cu amărăciune, că e prea mult zgomot pe Lume.

© Homunculus Verlag