Un avatar născut din ficțiune se regăsește pe o exoplanetă locuibilă și își ...

Emilian Pal:

Mai în glumă, mai în serios, întrebarea e puțin neclară pentru că, dacă fac un scurt exercițiu de imaginație, îmi vin în cap o groază de scenarii. Într-un prim scenariu, să presupunem că locuiesc pe o altă planetă din cosmos. Atunci îmi pun întrebarea dacă aparțin speciei umane sau dacă sunt extraterestru. Dacă aparțin speciei umane, atunci probabil aș scrie o poezie memorabilă, cea mai bună poezie din spațiu, care s-ar chema “We came in peace” și ar fi folosită ca citat de primii astronauți care ar ateriza pe Pământ. Dacă aș fi extraterestru nu aș scrie poezie, ci aș fi un savant nebun care, întreaga viață, încearcă să demonstreze că nu suntem singuri în univers, că există oameni. Într-un alt scenariu să zicem că aș locui pe o stație spațială. Iar aici sunt alte două situații. Dacă aș fi singur, aș scrie poeme despre facerea lumii, aș mototoli foile, aș sufla peste ele, în speranța că se vor preface în oameni. Dacă ar fi și alți oameni cu mine, probabil că aș scrie poeme despre dorul de gravitație, explozii solare, furtuni de asteroizi. Aș scrie despre tot ceea ce te doare în spațiul cosmic pentru că, nu-i așa?, nu prea poți scrie în absența durerii. Indiferent că te doare spațiul cosmic sau pământul din care ești făcut.

Daniel Falb:

Întrebarea conține prea multe variabile de care depinde răspunsul meu. Prin urmare îți voi da trei răspunsuri.

În primul rând un răspuns strategic.

Aș scrie exact aceeași poezie pe care o scriu și acum. Pentru că mă aflu deja în spațiu. Și pământul de fapt nu e pământul. În sensul în care pământul în sine nu e în niciun caz „planeta noastră natală” ci o oarecare exoplanetă „în spațiu” (SPACESHIP EXO-EARTH), noi fiind extratereștrii. Interversiunea aceasta cognitivă mă interesează în poezia pe care o scriu. Adesea încurc pământul cu alți explanați („în crustele E.c.d.e. / Titan / Kepler 186f“[i]). Nu o oarecare exoplanetă ci pământul trebuie să fie supus procesului de Terraforming pentru a pute rămâne locuibil („Conservarea naturală a listei de inventariere din holocen/a muzeului/conservarea naturală a utilării aleatorii a pământului în anul 10.000.000.000.“[ii]). Eu însumi sunt un extraterestru care nu poate mânca decât „supă la plic din războiul din Coreea cu lichide din cloud“.[iii] Răspunsul este ‚strategic‘, adică am înțeles în mod intenționat greșit întrebarea pentru a putea face reclamă poeziei exoplanetare pe pământ și a-mi lansa în același timp propria poetologie.

În al doilea rând un răspuns realist.

Dacă timpul conjunctiv din întrebare semnalizează ceva posibil nu doar fictiv, atunci călătoria mea în spațiu ar trebui să pornească în scurt timp: am deja 41 de ani. Pornind de la nivelul tehnologiei de azi, ar fi o misiune în spațiu care s-ar termina cu moartea mea la bordul unei nave spațiale. Alternativ, dacă ar intra și criologia în joc, m-aș trezi undeva în decursul misiunii în adâncimile spațiului din afara sistemului solar (Uploadarea creierului meu, whole brain emulation, proces prin care creierul meu ar exista mai departe în formă anorganică integrat în computerul de bord nu va fi posibilă în timpul vieții mele, prin urmare varianta aceasta se exclude.) În ambele cazuri personalitatea și amintirile mele ar rămâne intacte, astfel încât scrisul meu ar fi influențat pe mai departe de ceea ce și cum scriu acum (vezi sus) – privind la respectiva postură și posibilele tematici ale poemelor mi se pun următoarele întrebări: În ce împrejurări s-a petrecut plecarea mea – este vorba strict despre o misiune de cercetare sau s-a petrecut o catastrofă globală (Singularitate tehnologică, Canfield Oceans, pp.), care a necesitat evacuarea pământului șamd. Mai trăiesc oameni pe pământ (atunci poemele mele ar fi transmise prin stație – și publicate pe mai departe la editura kooksbooks cât timp editoarea Daniela Seel va fi în viață) sau nu (caz în care se pune întrebarea dacă și câți alți pasageri, potențiali cititori, mai trăiesc alături de mine în nava spațială)? Sunt singurul pasager? Este un zbor înspre nicăieri, un lăstar al vieții crescut de nicăieri, sunt ultimul homo sapiens? Atunci poemele mele s-ar învârti în forma unui monolog în jurul întrebării despre necitirea lor apriorică.

În al treilea rând un răspuns pur fictiv.

Dacă timpul conjunctiv nu mă leagă de versiunea reală a lui Daniel Falb, atunci „living in outer space“ poate face referire la o viață în orice fel de navă spațială și oriunde în univers, de exemplu într-o sferă bernală uriașă sau într-o navă generație cu mii de locuitori. – Pe mine mă interesează însă altceva. Un avatar - Daniel Falb născut din ficțiune se regăsește pe o exoplanetă locuibilă și își scrie acolo poemele. Ce fel de versuri vor conține acestea depinde de multe lucruri: cum arată biosfera planetei (o întrebare de astrobiologie), cărei specii inteligente îi aparțin? Cum se desfășoară viața socială, economia și reproducerea speciei? Ce ar însemna reproducerea asexuată pentru structura socială și poezia de dragoste? Cum funcționează limbajul acolo, cum s-a desfășurat istoria literaturii? Aceștia sunt factori decisivi pentru poezia mea exoplanetară, cu toate acestea presupun că s-ar găsi surprinzător de multe paralele între aceasta și pomele mele terestre (civilizațiile inteligente au peste tot aceleași probleme) – cel puțin dacă aș apărea în istoria acestei civilizații exoplanetare într-un moment care corespunde trecutului sau prezentului evoluției culturale a omului homo sapiens pe pământ (= pre – și începutul civilizației globale de la dezvoltarea limbajului pănă astăzi). Dacă aș apărea în schimb mai târziu în istoria acestei civilizații, de ex. la 10.000 de ani de la începutul globalizării, imaginea s-ar întuneca – formatul poeziei mele ar depinde de tehnologii care nici măcar n-au fost inventate pe pământ și de transformările lingvistice, sociale și artistice produse de acestea. Poezia mea de acolo ar fi ceva străin și de necitit pentru un Daniel Falb terestru din secolul al XX-lea sau al XXI-lea. Apropo, înstrăinarea aceasta se aplică și viitorului poeziei pe pământul nostru. Privind spre viitorii (post)-humans sau inteligențele artificiale noi suntem atât de ‚primitivi’ precum au fost oamenii maimuță privind înspre noi, iar poezia viitoare de pe pământ ni s-ar părea poezia unei alte specii, ‚superioare’. –

Luate împreună, aceste trei răspunsuri și structura posibilităților lor constituie spațiul de gândire al unui poem, pe care în toate aceste trei scenarii aș putea și aș vrea să-l scriu oriunde.

---

[i] Daniel Falb, Cek, Poeme, Berlin 2015, 11.
[ii] Daniel Falb, Orchidee und Technofossil, Poeme, Berlin 2019, 85.
[iii] ibid., 80