Impresia de inadecvare dispare când îți dai seama că nu ești special

Ce înseamnă astăzi o viață potrivită?
Tot ce spun ceilalți că e bine pentru tine, viața pe care îți spun cum s-o trăiești. Despre asta e „viața nepotrivită” la care fac referire în Corporația norilor: impresia de inadecvare pe care o avem pentru că nu urmăm același tipar de viață ca al celor dinaintea noastră. De la un punct încolo, impresia asta dispare, fie te așezi frumos în locul care ți-a fost dat, făcând ce ți s-a spus să faci o viață întreagă, fie devii atât de absorbit de propriul dezacord cu lumea, că nu-ți mai pasă. Orice ai face, impresia de inadecvare dispare când îți dai seama că nu ești special.

În volum apar referințe la evenimente care au marcat ultimii ani, apar tipologii de oameni diametral opuși, precum și percepții la poli opuși unele de altele. Dacă ai întâlni un Laurențiu Ion opus sieși, cum crezi că ai reacționa?
L-am întâlnit și ne-am împrietenit. Îl cheamă tot Laurențiu Ion. El a plecat din țară, eu am rămas aici. Eu lucrez în corporație, el și-a pornit propria afacere. Eu sunt înalt, el e scund. Laurențiu Ion e cel care, în timpul protestelor din Piața Victoriei, a proiectat simbolul Batman pe o clădire, cerând demisia guvernului de atunci, și care a fost chemat la poliție să dea explicații. Au fost atât de mulți oameni care m-au întrebat dacă eu sunt Laurențiu Ion, încât am ajuns să-mi pun și eu aceeași întrebare.

În volum personajele scot la iveală modul în care suntem modelați de tot ceea ce ne înconjoară și de feeria aparențelor. Dacă am muta personajele cu problemele zilelor de azi în urmă cu 100 de ani, cum ar fi? Dar peste 100 de ani?
Mi s-a reproșat că, în Corporația norilor, am scris despre „chestiuni efemere”, probleme sociale și oameni pe care mâine nimeni nu-i va mai ști. M-am bucurat că s-a discutat mai mult despre asta decât de valoarea intrinsecă a textului. Miza a fost să documentez evenimentele și problemele sociale din ultimii ani care au avut impact asupra mea; deși publice, ele sunt destul de intime. Mă gândesc, de exemplu, la Colectiv: deși am avut câțiva prieteni apropiați care au fost acolo, nu am vorbit niciodată despre asta spre deosebire de alții. Pentru unii, e mai acceptabil să pui un status pe Facebook despre un eveniment social sau un partid politic decât să scrii un poem. E mai acceptabil să te răfuiești cu alții în newsfeed, să-ți verși frustrările acolo, public și necontrolat, decât s-o faci prin intermediul unui poem sau a oricărei forme de artă. Aia care e, așa cum e — tot va ajunge la mai mulți oameni. Așa că, dacă am muta personajele cu problemele zilelor de azi în urmă cu 100 de ani, cred că oamenii ar avea mai mult curaj să vorbească, în arta lor, despre problemele sociale; în definitiv, ar avea mai mult curaj să investigheze. La fel și peste 100 de ani. Momentan, cu câteva excepții, artistul român e instituțional și plictisitor.

Cât de departe ai merge pentru a rezolva conflictele dintre trup și inimă?
Am început să mă duc la sală. Mai departe de atât nu am cum să merg. laughs in proteins
Dacă ar fi să vorbim despre masculinitate, ce e toxic, ce ți se pare că ar fi firesc?
Tatăl unui adolescent devenit celebru pe internet îmi povestea recent că nu-și încurajează băiatul să facă o facultate. Face bani, zice el, de ce ar mai avea nevoie și de o facultate? A continuat spunând că, dacă acum câțiva ani bărbații se făceau în armată, azi se fac în sălile de forță. Copilul e îndopat cu proteine, e umflat s-arate a bărbat. Ne preocupăm mai mult pentru fizicul copiilor noștri, pentru aparențe și ce se vede la exterior, în timp ce încurajăm suprimarea emoțiilor. Câți dintre voi v-ați auzit tații vorbind câtuși de puțin de faptul că au o zi proastă și vor să fie lăsați în pace? Că se simt puțin prost altfel decât fizic, dar că vor răzbate, pentru că nu sunt puternici doar în exterior?
Am ajuns să nu putem vorbi despre emoțiile noastre. Nu avem voie să ne arătăm vulnerabili, trebuie să mimăm că suntem puternici în loc să fim cu adevărat, să ne îngropăm și mai mult traumele, să le ținem acolo până la implozie. Nu avem voie să fim obosiți, să clacăm puțin, iar apoi să vorbim despre asta. Motorașul numit inimă e puțin stricat, s-a gripat, și noi îl accelerăm ca disperații, poate merge așa, din inerție. Nu spune nimeni că trebuie să ne-apucăm să plângem prin toalete. Poate ar trebui, în primul rând, să începem să ne exprimăm puțin mai mult emoțiile: să alergăm zilnic, să facem box, să scriem, să pictăm sau nu știu — nu e nevoie să facem un podcast cu traumele noastre, dar măcar să tragem puțin mașina pe dreapta.


Volumul acesta este unul dintre cele mai reale manifeste ale momentului actual, cu toate problemele și revoltele aferente. Scrii: „singurii mușchi care mai lucrează în corpul meu / de bărbat bine plătit sunt mușchii gurii”.
Citez eu toată strofa: „Singurii mușchi care mai lucrează în corpul meu/ de bărbat bine plătit sunt mușchii gurii./ Se împotrivesc fiarelor care îmi îndreaptă oasele/ dinților pentru că, odată cu banii, trebuie să vină/ și dantura perfectă.”
Am preferat să pun toată strofa aici să spulber bănuiala, în caz că mai exista, că ce am scris nu e neapărat „poezia adevărată” aprobată de establishment. Nu știu ce e — poezie, copywriting etc.; știu doar, așa cum spui și tu, că e real. Întrebarea pe care mi-o pun este dacă oare e de ajuns să fii real și să spui ce ai de spus la fel de curat și pe înțelesul tuturor? Într-o lume în care, și așa, toți urlă?



Laurențiu Ion s-a născut în 1991, la Târgoviște. A mai publicat Destulă pace pentru un război (Humanitas, 2010) și Nouăzeci și unu (Tracus Arte, 2014). Poemele și eseurile lui au apărut atât în reviste din țară, cât și din străinătate. În 2014, a lansat o revistă de literatură și fotografie, Subcapitol, alături de care a organizat zeci de evenimente culturale și lecturi publice.