Cred că e din ce în ce mai tricky să vorbești despre lucrurile de care ...

Cum arată normalitatea ta? Ne poți trimite și o poză dacă nu ies cuvintele
Am făcut un sondaj cu întrebarea asta, așa mi s-a părut normal. Las mai jos răspunsurile colegilor mei:
Nicu - nu există, there is no such shit. Trebuie raportată la o stare de anormalitate ca să existe și este desinentă de situație. Dacă mă întrebi așa ceva pe stradă, eu te înjur, pentru mine este un afront.
Francisca - pe mine nu mă deranjează setul ăsta de valori impus de societate, dar nici nu mă supun. Normalitatea înseamnă toate lucrurile care te fac pe tine să te simți comod.
Nicu - normalitatea e oricum incomodă, but you still follow, because of the society
Alin - nu sunt persoana potrivită. Stai să aflu un nume, să îl sun. normalitatea este o ipocrizie impusă de stat, societate și biserică. În antiteză - normalitate = rebeliune = anormal = paranormal. Normalitatea este cam ca martorii lui Iehova, fiecare susține eu sunt, ba, nu eu sunt, ba eu sunt cel mai normal.
Luminița - normalitatea mea se termină unde începe normalitatea celuilalt. De aici deducem că există mai multe tipuri de normalitate.
Ciprian - normalitatea arată așa.
Raluca - normalitatea înseamnă bun simț. Fiecare e liber să decidă ce crede și ce vrea pizda mă-sii, pe cine iubește, fără să obligi oamenii. Cred mai mult în echitate decât în egalitate.
Adiță - nu îmi trece nimic prin cap acum.
Adi - normalitatea mea este împărțită într-una actuală și o normalitate ideală, dezirabilă
Eu - Mă trezesc uneori pretinzând o viață normală, poate fără stres, traume, poate cu mai multă tandrețe. Însă normalitatea e, totuși, o noțiune mult prea abstractă și confuză, încărcată de șabloane, în mare parte de prost gust. Habar n-am ce este normalitatea și de ce este impusă (uneori nejustificat, irațional). Normalitatea pe care o văd în jur arată ca o armă. A mea e mai degrabă țicnită, ca un desen animat în care se poate orice.

A existat cândva o constantă care acum nu mai poate fi decât o piesă de muzeu pentru tine? Cum ai vrea să arate muzeul „Livia Ștefan”? Ce efecte ai urmări: horror, petfriendly, forbidden minorilor etc.?
Hmmmm… cred că singura constantă care îmi vine în cap pe moment a fost nevoia mea de a face mereu planuri. Lucru care nu mi-a adus nimic bun și la care am renunțat, treptat și înnebunitor de greu.
Aș merge pe faza de good cop/ bad cop pentru un eventual muzeu. Aș interzice, aș permite. Aș trata, aș reinterpreta, aș exclude și apoi aș reintroduce lucruri, stări. Aș pune chestii odioase și lucruri blânde laolaltă. Aș avea efecte sonore disturbing și apoi ceva încărcat de tandrețe. Ar fi, poate, mult prea copleșitor, dar nu este totul? Evident, ar fi un muzeu prin care să se plimbe multe pisici.

Laura Palmer a murit oficial la 24 febr. 1989. La 30 de ani de la moartea ei, putem citi noile aventuri ale ei în Thanato Hotel. Ce actori ai distribui dacă ai face un casting pentru Thanato?
Aș păstra fix aceeași distribuție. Sunt toți iconic figures în scenariul ăsta și nu îmi pot închipui o altă Laura Palmer în afară de Sheryl Lee. Nu pot asocia această persona cu nimeni altcineva. Și nimeni nu poate ilustra atât de bine o distrugere atât de perfectă a unei vieți perfecte.

Ce faci atunci când nici limbajul propriu nu(-ți) mai e inteligibil?
Mâmâi *mmmmmmmm. Și sunt atentă la alte coduri, la limbajul celorlalți, la tot ce este diferit. Aștept.
Și, uneori, mă enervez. Dar, pentru că am o problemă și câteodată, când vorbesc, chiar și când scriu, schimb locul literelor în interiorul cuvintelor, sau nu mai pot pronunța anumite cuvinte, mă gândesc că limbajul poate fi modificat și alterat fără să mai simți frustrările unor blocaje, și că poți folosi gesturile sau doar privirea pentru a transmite o energie, pentru a interacționa. Sau pentru a ajunge în alte zone, de care nu ai habar.

Ce ușă pe care a ținut-o închisă urmează să deschidă Laura Palmer? Mai e ceva tabu?
Cine știe. Tabu acum mi se par conceptele ca normalitate sau altele la fel de generale și uniformizante. Cred că e din ce în ce mai tricky să vorbești despre lucrurile de care oamenii au nevoie, cum ar fi să creadă în ceva anume și acel ceva să rămână dincolo de ei, pe care cumva ai vrea să le schimbi, dar nu știi exact ce să pui în loc, că oricum de ceva tot ai nevoie. Habar n-am despre ce vorbesc.