Un om liber nu e uşor de tolerat

Recent, ai spus că proza o scrii cu multă bucurie, iar atunci când scrii poezie nu e neapărat acest parcurs al bucuriei. Cum e atunci când scrii pentru cei mici?
Da, am tot spun asta, simt o mare bucurie când scriu proză, sunt ca un copil într-un spaţiu de joacă. Mă aşez în faţa laptopului plină de dialoguri și de scene care mi-au crescut în minte din semințe culese din real, de personaje care m-au însoţit mult timp sau care abia se nasc, şi mă apuc să le scriu, tare curioasă să văd ce-o să-mi iasă. Cel mai mult îmi place să fac descoperiri. Pentru că, în timp ce scriu, văd cum se organizează materialul pe care l-am purtat în minte, văd de ce erau importante nişte scene sau nişte personaje pe care le tot purtasem cu mine. Iar apoi personajele mă surprind, pentru că încep să umble singure, să o ia în alte direcţii, iar eu scriu şi mă uit la ele cu bucurie că am făcut o lume vie. Iar când scriu proză pentru copii, bucuria e la fel de mare, sau poate şi mai şi, pentru că acolo mă simt și mai liberă.
Când scriu poezie nu simt bucuria asta, pentru că ştiu exact despre ce-o să fie. Acolo, descoperirile au loc la nivelul limbajului, mă străduiesc să găsesc cele mai bune cuvinte pentru imaginile pe care le am în minte. Mi-a adus bucurie şi treaba asta, mai ales când am scris volumul Dar noi suntem oameni obişnuiţi (Cartea Românească, 2017), dar apoi am început să simt bucuria de a scrie proză, şi e atât de mare, încât acum prefer să scriu mai mult proză decât poezie. Dar nu mă gândesc să renunţ vreodată la poezie. O scriu în continuare, mai ales că trebuie să termin volumul început acum doi ani, despre care am mai vorbit în interviuri – și o tot fac ca să mă îndemn la lucru –, un volum în care fiecare poezie e monologul unui om îndreptat spre un dumnezeu. L-am început imediat după ce-am terminat Dar noi suntem oameni obișnuiți, când mi-am spus Bun, e gata, am controlat emoția în scris, așa cum mi-am dorit, dar pe mine tot mă doare foarte tare. Și acum ce fac? Hai să scriu despre cât de tare mă doare, dar cum să o fac? Și cui să-i spun? Păi cum poți ilustra mai bine durerea și singurătatea pe care ți-o aduce ea, decât vorbindu-i cuiva care nu te aude?

Lumea virtuală a invadat în vremurile noastre spațiul copilăriei, e prezentă ca un personaj sau membru al familiei. Ce-și doresc, în general personajele tale? Li te opui vreodată?
Cred că îşi doresc libertate, libertatea de a fi şi de a se exprima fără nicio îngrădire, deşi ele poate că nu conștientizează asta. Şi, odată obţinută, îşi doresc înţelegere din partea celorlaţi. Un om liber nu e uşor de tolerat, îmi imaginez. Nu aş putea să mă opun vreodată, nu vreau să le blochez drumul ăsta spre libertate, dar, de dragul poveştii, le pun obstacole în cale.

Lumea poveștilor și lumea jocurilor pe calculator coexistă în Ce văd dragonii. Crezi că au avut de pierdut generațiile fără calculatoare și internet? Cum erau vremurile copilăriei tale, când ai jucat primul joc pe calculator?
Nu au avut de pierdut, în niciun caz. Eu, de exemplu, am avut calculator şi internet abia în clasa a noua, parcă, dar până atunci am avut libertatea să explorez lumea. Mă jucam ore în şir cu copiii în faţa blocului – pititea, elasticul, flori, fete sau băieţi, frunza –, sau în vacanţă la ţară, pe coclauri, unde organizam expediţii prin lanuri de floarea soarelui sau de porumb. Tot la ţară dădeam spectacole în curte, făceam din poveşti piese scurte de teatru şi îmi puneam prietenele să joace în ele. Apoi chemam vecinii să se uite la noi. Dădeam cu sapa, scoteam apă din puț, adunam găleţi de zarzăre, măturam curtea şi oborul, mergeam cu oile la păscut. Toată magia asta nu o găseşti în niciun joc pe calculator, pentru că era o magie care îţi solicita toate simţurile. Dar jocurile pe calculator au o altă vrajă: te fac să crezi că eşti mai aproape de lumea imaginară decât atunci când îţi închizi ochii; te fac să simţi că ai intrat într-un alt univers şi că ai libertatea să faci tot ce vrei acolo (mai ales jocurile de tip open world, în care poţi să umbli mult şi să explorezi, preferatele mele). Îţi creează o iluzie, pentru că, bineînţeles, libertatea de acolo are totuşi nişte îngrădiri, nişte limite, pe care le simte şi Izma în Ce văd dragonii – nu poate să meargă unde vrea, nu poate să spună ce gândeşte, ca un personaj dintr-un joc pe calculator, sau ca un om obișnuit –, şi niciodată n-o să simţi că eşti cu adevărat într-un alt univers, nici măcar cu ochelari de realitate virtuală, pe care chiar visez să-i încerc cândva, pentru că nu-ţi sunt solicitate toate simţurile. Ce văd dragonii a pornit chiar de la întrebarea asta simplă: cum ar fi dacă aş putea să intru cu totul într-un joc pe calculator? Şi apoi, ideea asta a tot crescut ca aluatul, am întors-o pe toate părţile până când cartea a ajuns, de-a lungul anilor, la varianta asta finală.
Primul joc pe calculator a fost Quake III Arena, prin clasa a noua, dar până atunci am jucat jocuri de-alea care erau înregistrate pe casete şi le băgai în casetofonul conectat la televizor. Îmi amintesc cârâiala care se tot auzea până când instala jocul tata, care le şi adusese. Lui îi plăcea foarte mult să joace Suplapex, eu nu-mi amintesc dacă mă lipisem de vreun joc. Şi, de-a lungul timpului, am tot jucat jocuri pe calculator. Cele de care îmi amintesc cu mare plăcere sunt Sanitarium, The longest journey, American McGee’s Alice, Siberia şi Elder Scrolls III: Morrowind, care m-a făcut să mă îndrăgostesc pe loc de jocurile open world şi să nu mă mai pot întoarce la point and click. Iar preferatele mele sunt The elder scrolls V: Skyrim şi The Witcher 3, pe care încă le mai joc și tot trag de ele să nu le termin.
Acolo, personajele pe care le interpretez au dus la capăt o mulțime de misiuni, și-au făcut deja multe amintiri pe care eu le port în minte. Ele, împreună cu personajele scrise de mine până acum, reprezintă viețile pe care le pot trăi simultan în universuri din realitate, lume virtuală și imaginație. Ăsta e multiversul meu.

Dacă ar fi să dăm voce unui personaj de-al tău, iar el te-ar întreba: Cine ești și de ce ai venit aici?, ce i-ai răspunde?
Mi-ar plăcea să mă întâlnesc cu dragonul Smoc-gălbui și cu porcul spinos, unul dintre Paznicii Timpului, dar ei nu mi-ar pune întrebarea asta, pentru că ar ști deja cine sunt și ce vreau. Așa că, dintre toate celelalte personaje, o să aleg peștele politicos, mai ales pentru că ne și asemănăm. Sunt la fel de politicoasă și de convinsă că numai eu stau pe loc și că toți ceilalți se mișcă liber. Iar când ei dau peste mine, îmi spun să nu mă mai mișc atât de repede.
Și i-aș răspunde așa: Sunt un om curios și am venit în lume ca s-o înțeleg mai bine pe a mea.

Dacă ai fi stocată pe un CD, cu limită de spațiu, desigur, ce gânduri, ce amintiri ai stoca?
Copilăria, clar, ca tot omul. Fiecare clipă petrecută cu familia în care am crescut și cu cea în care cresc acum și, în special, fiecare clipă petrecută alături de fiul meu. Animalele noastre și cele de pe stradă, pe care am încercat să le ajut. Îngăduința și înțelegerea față de sine și față de ceilalți.

Cum au reacționat cititorii copii după ce au citit sau au ascultat fragmente din volum, ce au văzut „dragonii” după lectură?
Nu am primit până acum un feedback consistent, aşa că nu pot spune ce au văzut ei în carte. Dar la lecturile pe care le-am avut, i-am auzit şi văzut pe copii râzând, mai ales la replicile personajelor, iar eu m-am bucurat foarte mult.

Cum e ca personajele să nu aibă limite umane, să poată face să apară sau dispară ceva, să plece și să vină de oriunde din lumea largă?
Păi e minunat să am astfel de prieteni. Îmi plac foarte mult cărțile cu animale vorbitoare, magie și lumi paralele, în mod special cele în care autorul a căutat să spargă clișeele și limitele, să lucreze cu instrumente noi și să întindă de imaginație până plesnește. Citesc multă literatură fantasy, horror și mai ales din genul the new weird, pentru că cel mai mult îmi place amestecul de genuri, și drept să spun, cel mai bine acolo mă simt eu acum.

Ce autori pentru copii citești? Ce cărți citeai când erai mică?
Acum am pe birou O pălărie plină de cer (Corint Junior, 2007) și Scoțidușii liberi (Corint Junior, 2006), două cărți scrise de Terry Pratchett, pe care îl ador, e unul dintre scriitorii mei preferați. Iar dintre toate cărțile pe care le-am citit în copilărie, cel mai tare m-am lipit de Aventurile lui Alice în Țara Minunilor și Alice în Țara Oglinzii (Lewis Carroll), de Cronicile din Narnia (C. S. Lewis), de seria Mary Poppins (P. L. Travers), de seria Harry Potter (J.K. Rowling) și de Vântul prin sălcii (Kenneth Grahame).