Fereastră cu vedere în trei zări
M-am mutat de o jumătate de an într-o locuință în care se poate intra prin față sau prin spate. Ca să ajung la intrarea din față, trec pe lângă un restaurant japonez, unul chinezesc, pe lângă un magazin de cupcakes și un chioșc internațional deschis de un portughez, pe lângă bucătăria pentru nevoiași a Armatei Salvării și pe lângă un magazin cu produse africane. La ușa din spate, ajung după ce trec printr-o intrare subterană și traversez curtea din spate, unde se joacă copiii cu mingea, până seara târziu. De prin locuințe, răzbat gălăgia și tot felul de mirosuri. La o fereastră, atârnă steagul Elveției. Blocul meu e spate în spate cu un restaurant spaniol, despre care se spune că ar fi unul dintre cele mai bune din oraș.
Apartamentul în care locuiesc la parter e luminos; pe fereastră, pot vedea în trei direcții. Semnalul e prost, așa că, de cele mai multe ori, vorbesc la telefon de pe geamul din sufragerie. Pe afară trec oameni cu legume în plase, parchează mașini, copii se dau cu skatebordul. Dacă deschid geamul, de afară, se poate vedea în locuință. Are ceva ciudat și familiar chestia asta, când un trecător care vorbește și el la telefon se uită în ochii tăi.
De copil îmi plăcea să stau la fereastră, să mă uit de pe geam afară, pe strada din canton, care trecea pe lângă casa noastră, traversa câmpul și ducea spre un drum de țară. Între casă și stradă, creștea o tufă de liliac, în care era agățată o căsuță cu mâncare pentru păsări. Dedesubt, se pitea o pisică; de fiecare dată când se apropia o pasăre, aveam emoții teribile. N-aș fi iertat pisica, dacă ar fi mâncat o pasăre, dar nici n-am alungat-o niciodată.
Într-o duminică dimineața, am deschis geamul să intre aer curat și am văzut un bărbat. S-a apropiat pe ocolite, de parcă ar fi vrut să tărăgăneze momentul întâlnirii. Când a ajuns în fața mea, m-a întrebat dacă-i pot da bani să le cumpere copiilor de mâncare. În apropiere avea deschis doar o băcănie de lux, italiană. I-am dat cu ezitare ceva mărunțiș. Mai târziu, l-am văzut cu o brioșă mare. De banii aceia nu-și putuse cumpăra mai mult.
La prima furtună, m-am uitat cum erau mișcate containerele din fața casei. O luaseră unul după celălalt la vale, mașinile au trebuit să le ocolească. Când s-a mai liniștit furtuna, am observat că dispăruseră fata și băiatul care șezuseră toată vara, în fiecare seară, lângă peretele lateral al casei. Povestiseră ore întregi, fără să fumeze sau să se sărute.
Mie nu mi-a fost spartă locuința de când stau aici, dar, cu ceva ani în urmă, s-a furat, într-o sâmbătă dimineața, un calculator din apartamentul acesta. La o oră la care străzile sunt mai goale ca niciodată, când petrecăreții au plecat către case, iar locuitorii străzii încă dorm. Cineva trebuie să se fi urcat pe geamul de la bucătărie, după care a străbătut locuința și a ieșit pe fereastra din sufragerie.
Bucătăria e îngustă, n-am loc pentru masă. Mănânc des pe pervaz. Două persoane ar sta îngrămădit aici. Dacă îmi vin musafiri, putem mânca în sufragerie sub candelabrul frumos, sau ne putem așeza, la un Apéro
[1], pe canapea.
De la geamul din bucătărie, se văd bicicletele parcate în curtea din spate, pe cele scumpe le duc toți în pivniță. Vizavi, îndărătul restaurantului spaniol, sunt aliniate containerele de gunoi. Trec pe acolo oameni care caută resturi de mâncare. Unii, când găsesc ceva, se uită în jur înainte să se sprijine de perete și să înceapă să mănânce. Angajații aruncă dimineața devreme lăzi întregi de sticle goale de vin în containerul pentru sticlă. În meniul restaurantului nu sunt trecute prețurile vinurilor.
La intrarea în restaurant, sunt tufișuri de cimișir tăiate în formă rotundă. Vara, pe locul din fața restaurantului, se servesc Apéros. Accesul la curtea din spate e posibil doar prin fumoar. Fumătorii îmbrăcați la costum stau printre bicicletele noastre vechi și mașinile lor scumpe, calcă peste mucurile de țigară, beau și descoperă, nu după mult timp, claxoanele bicicletelor. Paznicul le parchează mașinile aici, iar la sfârșitul serilor lungi, învârte în toate direcțiile de volan ca să li le scoată prin curtea îngustă. Îmi aduce aminte de vremea când eram copil, cum am luat o șurubelniță și am ras cu ea o spirală vârtoasă din lacul mașinii noastre. Unii trec prin curte înainte să plece spre casă, își dau jos pantalonii de stofă și se pișă alcool de cea mai înaltă clasă pe pereți.
De Crăciun, am mâncat somon. Prin fața geamului de la bucătărie, a trecut un bărbat. S-a uitat înăuntru, la început sfios, apoi curios. I-am făcut cu mâna, el mi-a făcut înapoi cu mâna, după care s-a dus mai departe, dar puțin mai târziu era din nou în fața geamului. Am ezitat înainte să deschid geamul. Voia să știe dacă era liber vreun apartament în bloc. I-am spus că nu știu nimic, dar i-am arătat blocul din față și i-am zis că probabil îl căuta pe acela.
Prin curtea din spate se ajunge la spălătorie. Uneori stau oameni acolo, în gang, fumează heroină, foarte rar mai vezi și seringi. Acum li s-a făcut oamenilor ăstora loc altundeva, la marginea orașului, într-o zonă vestită până de curând pentru scena drogurilor. Se scuză, se feresc și, până ți-ai scos rufele, au și dispărut. Uneori chiar mai repede, până dai drumul la mașina de spălat.
Când urc pe terasa de pe acoperiș, văd locuințele de deasupra restaurantului spaniol. La etajul unu stă, de multe ori, la fereastră, un bărbat în maiou. Pe el îl pot vedea și de pe geamul de la bucătăria mea; uneori stă acolo fără maiou. Dar nu-mi dau seama nici din bucătărie, nici din casa scărilor, dacă mă vede și el pe mine. Poate că maioul arată murdar din cauza sticlei de la geam. Sau poate nu văd eu bine. Deasupra unuia dintre cele mai bune restaurante din oraș, s-au construit locuințe sociale.
Cu puțin timp înainte să mă pornesc la drum spre un oraș mare, a ieșit la iveală că, în Milano, sute de muncitoare și muncitori chinezi locuiseră prin canalizări. Munciseră pe un salariu minim în croitoriile unui designer de modă italian. Pentru companie era mai rentabil așa, decât să mute producția în străinătate. În Las Vegas, oamenii își reamenajează cu multă dragoste, până în cel mai mic detaliu, interioarele canalelor inundate.
[2] Și în New York locuiesc oameni în subsolurile de la metrou, dar pe acolo străzile dintre blocurile înalte sunt inundate de soare, asta pentru că s-a adoptat din timp o lege privind urbanismul, care prevede ca blocurile din Manhattan să fie făcute mai înguste spre vârf.
La etajul patru, locuiește un bărbat cu o pasăre pe umăr. De undeva, se aude nonstop muzică, Ajunsă pe acoperiș, privesc peste unul dintre cele mai scumpe orașe din lume. De pe toate străzile năvălește gălăgia, lumina solară abundă aici.
De puțin timp, am băut o cafea în bucătărie. Doi bărbați foarte tineri, totuși adulți, cărau găleți prin curtea din spate. Ne-am privit și ne-am salutat cu un gest, un dat din cap. După care, am văzut cum au deschis, la etajul unu, larg, geamurile. În locuința aceea se ajunge doar prin intrarea laterală; jos, sub sonerii, sunt scrise înghesuit numele locatarilor, așa îți poți da seama câte apartamente sunt acolo. În spatele celor doi bărbați, a apărut și bărbatul în maiou. După care a dispărut, iar cei doi au îmbrăcat foarte atenți câte o pereche de mănuși. Unul dintre ei s-a aplecat pe fereastră și a scuipat în curtea din spate, în fața geamului meu. S-a uitat la mine și s-a scuzat ridicând din umeri, după care și-a văzut de lucru. Cafeaua mea era deja răcită când au ieșit amândoi pe intrarea de serviciu
[3]. M-am uitat după ei și m-am întrebat dacă tufa de liliac rămăsese la locul ei și m-am gândit că păsările nu mănâncă nici acum pisici.
© 2020 Tabea Steiner
[1] gustare în Elveția
[2] Nicolas Steiner: „above and below“. În documentarul său Steiner vorbește despre viața din dedesubtul suprafețelor netezite.
[3] În cartea "Die ganze Welt zu Hause” Maria S. Rerrich descrie viața unor femei de serviciu cosmobile. Așa-zisul personal de sol al globalizării prestează servicii care nu poate fi externalizat în țările sărace cu salarii la limita subzistenței.
Tabea Steiner, n. 1981 a studiat la Bern Germanistică și Istorie veche. În 2009, a obținut Premiul IBK pentru literatură și, în 2011, a participat la atelierul pentru autori, organizat de LCB. În vara anului 2014 a beneficiat la Geneva de programul
Artist in Residence; în 2017 i-a fost decernat Premiul pentru cultură al cantonului Thurgau, iar în 2019 a primit o bursă
LCB. A inițiat festivalul
Thuner Literaturfestival, este coorganizatoare a evenimentului literar
Berner Lesefest Aprillen, face parte din juriile concursurilor literare elvețiene. Romanul ei de debut
"Balg" a fost publicat în 2019, la editura
Edition Bücherlese și a fost nominalizat la Premiul de carte elvețian. Tabea Steiner este membră a colectivului de autoare RAUF.
