Cred că visul multor oameni este să aibă propria sală de cinema la ei acasă. Cum e la tine? Să fim un pic invidioși?
Când mi-am botezat volumul de poezii
Cinema la mine-acasă, nu cred că se găseau pe la noi televizoare (sau plasme?) cu ecranul mare cât un perete, cum sunt acum. Sau erau atât de scumpe, încât nici nu îndrăzneai să visezi că te-ai putea uita la unul. Mai degrabă la soare te uitai. Acum sunt rezonabile, ca preț, încât am şi eu unul suficient de spaţios încât să aibă loc în perimetrul lui tot ce mă intereseză în materie de cinema. Cu ecranul stau bine, iată, cu timpul pentru filme stau mai răuţ. Dar tot reuşesc să văd două-trei filme pe săptămână. Însă cinema-ul cel mai spectaculos tot cel din mintea mea este, fiindcă acolo nu doar că văd ce am eu chef, dar mai şi regizez, mai și joc, montez, fac decouri, experimentez. Adevărat, mai toate filmele îmi ies de scurt-metraj, dar ce producţii!
Volumul are o poveste frumoasă, a fost scris în perioada rezidențelor literare, când ai luat contact cu o nouă cultură și ai avut mult mai mult timp pentru scris. Erai bursier în Austria, la Krems, la casa literară de acolo, iar volumul a fost scris în cafeneaua Ulrich.
Cinema-ul e prima carte de poezie la care am scris susţinut, aproape două luni, cât a durat rezidenţa pe are am câştigat-o la Krems, pe malul Dunării, un orăşel ca-n poveşti, unde m-am bucurat de reîntâlnirea cu mine, de singurătate, de plimbări solitare, de vorbit mult în gând, cu voce tare. E a treia mea carte de versuri, după
Fireşte că exagerez (1994) şi
Odyssex (1996). Ani de zile trăisem în vertijul pe care joburile, tot felul de evenimente în care am fost implicat, mai mult sau mai puţin culturale, dar cam zilnice, obligaţii de tot felul, dar şi un tip de zăltare, de voluntariat și voluntarism, mă ţinuseră captiv şi îmi furaseră acel timp atât de important introspecţiei, acel timp atât de necesar viselor din afara somnului, în care nu faci altceva decât să-ţi imaginzi, să-ți aminteşti, să „pui” filme, să cauți prin tine ca printr-o raniță cu multe buzunare și ascunzători.
M-am apropiat atunci foarte greu de poezie. Nu mai scrisesem de multă vreme și nu îmi găseam cuvintele. Aproape o săptămână n-am reuşit să pun pe hârtie nimic, deşi m-am străduit zilnic, dimineaţa, la prânz şi noaptea. Aveam chef să mă joc, să mă caut, dar când să scriu, nimic... Eram frustrat şi niţel speriat. Rezidenţa nu mă obliga la nimic, puteam să o ţin într-o plimbare, ori să dorm zi și noapte, ori să gătesc. Puteam să nu fac absolut nimic. Dar dorinţa cu care venisem era să scriu! Noroc că prietenul meu Cătălin Dorian Florescu m-a îndemnat să-i urmez exemplul: să ies din camera în care stăteam şi aşteptam muza, să merg într-o cafenea şi să încerc acolo să scriu. N-am crezut defel în povestea cu cafeneaua, dar nu aveam nimic de pierdut. Așa că am căutat, am descoperit o cafenea splendidă, de dinainte de război, cred, oricum, una tip austriacă,
Ulrich, în care se şi putea mânca, se putea juca biliard, se citeau ziarele, se stătea la taclale. Era ca un fel de acasă, doar că în germană şi fără să-i ştii pe ceilalţi membri ai familiei. Eu am ales un colţ al cafenelei, de unde puteam să văd cât mai mult, să simt atmosfera mai... pe larg şi să mă împrietenesc cu ea. Nu trăgeam mari speranţe că va merge scrisul, până atunci nu scrisesem decât noaptea, după miezul nopţii, şi într-o deplină solitudine, în camera mea, cu ochii când în peretele din faţa mesei, când în coală. Cum naiba să scrii în gălăgia aia? Unii intrau, alţii ieşeau, chelnerii aduceau comenzile şi debarasau mese, mai câte-un copil mic plângea, unii mai mari se jucau, mai niscai muzică. E, paradoxal, tot acel melanj de mişcări şi sunete, de şah uman altoit cu aerul ce mirosea a tutun și a cafea bună, a mâncare și a parfum discret, m-a făcut să mă strâng în mine, să mă concentrez într-un fel cu care eram şi nu eram obişnuit. Eram, fiindcă în redacţiile ziarelor în care am lucrat până atunci şi în care am scris, hărmălaia era şi mai mare, iar agitaţia şi mai stresantă. Şi nu prea aveai de ales: trebuia să-ţi dai articolele la timp. Mă rog, puteai să le scrii și în altă parte. Dar unde, acasă? Numai că una e să scrii poezie, alta ştiri, comentarii, reportaje sau anchete. Ei bine, minunea s-a produs. Inspirat de atmosfera din
Ulrich, de frânturile de fraze pe care le auzeam, de tot acel deranj paşnic, am început să scriu un poem după altul. Bineînţeles, cele de început au fost slăbuţe, erau ca prima ţuică – cei care au făcut la cazan ştiu despre ce vorbesc, ceilalţi intuiesc ei –, apoase şi fără tărie, apoi am simţit că se încheagă versurile, că textul funcţionează, că mintea intră în acţiune. Şi am început să merg la cafenea ca la serviciu, zilnic, după masa de prânz, de pe la 15-16, până seara, când simţeam că obosesc. A fost o experienţă minunată, entuziasmantă, uluitoare. Îmi descopeream o capacitate de care habar nu aveam că sunt în stare: să scriu în public. Iar următoarele două cărți,
Moartea parafină și
Puțin sub linie, tot în rezidențe au fost scrise și tot prin cafenele. Merită încercat!
Iată, volumul Cinema la mine-acasă a fost reeditat. Cum privești cartea asta la o distanță de peste 15 ani de la prima apariție?
Dacă nu aş fi crezut eu însumi şi nu aş fi primit şi confirmări că poezia din acest volum rezistă în timp, că merită o a doua tinerețe, nu aş fi reeditat-o. Şi nici Teodor Dună, editorul de la Tracus Arte şi poet în a cărui părere cred, nu ar fi publicat-o.
A fost un volum primit cu entuziasm și atunci, și acum. Și să nu uităm traducerile acesteia, una dintre ele în limba germană, la editura Pop Verlag, în traducerea lui Hellmut Seiler, în 2006. Dacă ar fi să alegi un loc și o țară unde ți-ar plăcea să susții lecturi, unde ar fi?
Îmi amintesc și eu cu bucurie de reacțiile faine la carte. Avea și un CD, în care eu citeam ce scrisesem, dar marele tromf era că muzicianul Ilie Stepan, căruia i-a căzut cu tronc lectura mea, a făcut un fel de coloană sonoră, cu muzica lui. Apoi, am avut şansa unui traducător foarte bun, poet şi el, Hellmut Seiler, nativ german, căruia i-a plăcut
Cinema-ul propus de Traian Pop spre publicare la Pop Verlag. Ştiu asta de la cei care au citit cartea în germană. Un loc și-o țară? Poate că mi-ar plăcea să mă întorc la Solothurn, un oraș din Elveția unde, împreună cu Nora Iuga, Ioan Es. Pop și doi poeți elvețieni, am avut o lectură la un festival literar de acolo. Au fost vreo 400 de oameni. Și am avut un așa succes, că aș mai risca o dată să citesc acolo.
Cinema la mine-acasă a obținut Premiul revistei Observator cultural pentru cea mai bună carte de poezie din anul 2006 și Premiul Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Timișoara. Cum te simți atunci când, făcând curățenie în bibliotecă, mai găsești câte o diplomă, câte o cronică la volumele tale?
Nu-s suficient de egolatru ca să am momente de extaz când fac astfel de descoperiri. Postura gloriosului – de-o oră, de-o zi – m-a făcut mai întotdeauna să mă simt vinovat faţă de confraţii cu care am fost, direct sau indirect, într-o competiţie literară. Sau nu ştiu dacă
vinovat e cuvântul cel mai potrivit. Poate stingher. M-am simți stingherit de fiecare dată de gândul că și X merita premiul, și Z, și W. Și, poftim, mi l-au dat mie. Cronici ori recenzii mai recitesc şi o fac, zău că nu mint!, ca un gest de recunoştinţă pentru cei care şi-au consumat din timpul lor nu doar ca să-mi citească o carte sau alta, dar şi ca să scrie despre ea. Pe la sfârșitul anilor ‘90 și începutul anilor 2000 am cronicărit şi eu, încă mai fac asta scriind despre artele vizuale, aşa că ştiu că nu-i deloc, dar deloc simplu. Mă întorc la întrebare. Când recitesc o cronică sau alta îmi recâştig câteva amintiri. Dragă Andra, viaţa mea
civilă s-a suprapus peste viaţa literară. Am citit, am scris, am luat parte la nenumărate evenimente literare, nu puține le-am organizat chiar eu. Am trăit şi trăiesc printre cărţi şi printre scriitori, nu-mi imaginez că se poate şi altfel, nici că s-ar fi putut altfel. Nu mă imaginez decât căutând disperat și nervos cărți prin bibliotecă. Dar fiindcă le-am pus bine, nu dau de ele.
Dar când găsești poeme scrise înainte de a debuta?
Sunt ani buni de când nu am mai căutat prin caietele cu poezii scrise înainte de debut, adică de 1994. Le-am păstrat, probabil că le-am pus bine – de asta mi-e groază, de lucrurile pe care le pun… bine! –, s-ar putea să le şi găsesc vreodată. Bănuiesc că nu au decât o valoare sentimentală, că sunt turnesolul unor ani şi ale unor poveşti în care am fost personaj. Scrisul e şi un minunat vehicul de călătorit prin timp, prin minte, prin inimă. Uneori te întâlnești cu cine nu te aștepți. Iar cele mai surprinzătoare și emoționante întâlniri sunt cu cei care, atunci, cândva, îți purtau numele și aveau 6, 10, 13, 21, 27, 33, 39 ori 45 de ani.
Ce ne învață trecutul, ce așteptări să avem de la prezent?
Fiecare are raporturi personale şi subiective cu ceea ce s-ar chema
trecut, mai ales că el e cam al fiecăruia. Pe mine trecutul ar trebui să mă înveţe să nu reacţionez imediat, să las să treacă timp – măcar minute, dacă nu ore, ba chiar zile. Să las să se decanteze anumite vorbe auzite, rânduri citite, imagini. Să am mai multă răbdare, să îmi inhib reacţiile imediate, stârnite de ceva sau cineva. Știi, întâmplările prin care trec sunt ca textele pe care le scriu: trebuie o distanţă în timp faţă de ele ca să fiu cât mai aproape de un verdict corect: e slab, e bun, merită păstrat, se poate face ceva cu el. De la prezent n-am așteptări, tocmai a trecut. Dar oare ce-o lucra viitorul, ce-o mai face el?
