Alexandru Bulucz © A. P. Englert
Alexandru Bulucz, poet, editor, traducător și critic, s-a născut în 1987 la Alba Iulia unde și-a petrecut primii 13 ani de viață. A studiat germanistică și comparatistică în Frankfurt am Main. În 2016 a apărut volumul său de debut ”Auf sein und auf uns”. În anul 2019 a obținut premiul Wolfgang Weyrauch pentru poeme din volumul „was Petersilie über die Seele weiß“ (în curs de apariție la editura Schöffling & Co.).
125 episoade Monk. Sau în litere: o sută douăzeci și cinci de episoade, Monk!
Imaginează-ți de câte ori m-ai însoțit cu tristețea ta, fără să-ți fie alături soția, Trudy.
Chiar, de câte ori? Ai povestit o singură dată ce s-a întâmplat de o sută douăzeci și
cinci de ori, sau de o sută douăzeci și cinci de ori, ce s-a întâmplat o dată…șamdp?
Ai combătut totul, lui Sigi i-ai adus dovada, că doliul este doar o nebunie
i-ai arătat lui Werner, cum te zdrobesc așa-zisele mituri despre gestionarea pierderii
ai făcut din timp minciuna care-ar trebui să vindece rănile de tot. Nimic nu vindecă
asta sau cealaltă, mult sau puțin. Am citit toate scenariile, trebuie să ajung la final
într-un final, în care tăcerea e mai grea decât vorbitul. Sub cealaltă parte a covorului
tu, tai înadins peste prima silabă din
condus, de parcă ai fi tu în locul ei, al lui Trudy
dus…te minți singur? Ăsta e compromisul tău, adică: aș putea trăi, dar n-o fac?
Vorbești ca Franz? Adică: Trăiesc de parcă n-aș face-o? Sau ca Tassilo Herbert?
Adică: Normal nu pot trăi într-un timp normat? Ai începurt să vorbești ca Victor? ...sau
ți l-ai însușit mai degrabă pe Teddie? Vorbește în numele tău nu prin prisma altora!
... deci spune-mi așadar cum se manifestă durerea? Ca o teamă de orice schimbare.
Aș râde, dacă nu m-ar privi și pe mine. Cum văd eu călătoriile, care e părerea mea?
Lasă-mă în pace cu călătoriile! Să mă urc pe munți? Aș ajunge până la prima bancă!
Dar dac-ar fi să merg într-adevăr pe munte, cel mai mult mi-ar plăcea s-o iau drept înainte
până în vârf, pe drumul lung poți s-o iei tu, în sus și-n jos și în zigzaz. Măcar de n-ar fi
atât de tragicomic, când spui că n-ai nicio problemă cu schimbările, că-ți dorești doar,
în momentul în care se produc, să nu fii prin preajmă. Monk, și eu pot fi un ciudat.
Iată dovada: cel insultat ca fiind leninst, de la ziarul FAZ – eu îl citesc cu plăcere –
e de părere că smântâna e pentru mâncare ce e scrisul pentru kitsch. Eu zic doar atât:
Nu, kitschul meu e să o faci lată cu smântână grasă. Nu e teribil de comic, chiar tragicomic?
S-o lăsăm așa. Ce e la mijloc între
a nu trăi și
a nu fi murit încă ? S-ar putea cumva
să fie scrisul, Monk, asceza, acolo unde poți lua poziția cadavrului? Să fie alcoolul,
analizele de tromboză, cafeaua și fumatul, să fie ele un horn al plăcerii? Într-un final
îl ajunge pe fiecare. Cel de sus nu prea are habar de nimic și nici sfânt nu-I e nimic.
Până și păcatul aduce eliberare. E pur și simplu uzura morală tehnică a produselor
mai ești copac în stadiul de scoarță, se mai pun la numărătoare inelele de creștere? Totuși
conștiința te cicălește, te sâcâie. Dacă și parcă într-o barcă, scapă cine poate. Ce e de făcut –
întreb pentru un prieten, pentru Kant, Godard și Marx – să așteptăm o intervenție externă?
E o mângâiere profundă că Franz n-a scos scântei doar de dragul focului. A vrut doar,
prin scris, să lumineze un cadavru. Un singur lucru rămâne nelămurit: dacă pe dinafară
sau pe dinăuntru. Îi surâde așadar capacitatea de a lumina a gândacilor? E o fereastră sacră,
cadavrul? Pătrunde soarele prin sticla colorată și prin simboluri în interiorul bisericii?
Cum se realizează un cadavru? ... sau ajungi să scrii fără să ai chestia necesară pentru scris?
Așa cum scriu inelele de creștere istoria copacului lor. Dacă unul scrie mai întunecat, face
greșeli gramaticale și întunecă întunericul, ce se întâmplă atunci? Nu mai servește supremei
iluminări? Ca într-o radiografie cu substanță de contrast când apare cineva din întuneric?
Din volumul „was Petersilie über die Seele weiß“, în curs de apariție la editura Schöffling & Co.
