Conștiința ar trebui să fie o rană deschisă într-o țară ca România

În volumul de povestiri scurte Capra germană și gramofonul (Editura Tracus Arte, 2014) surprindeți aspecte legate de infracționalitate și poliție, precum și modul în care ceea ce iese din tipare este condamnat de semeni. Cum a decurs documentarea pentru scrierea acestui volum?

În Capra germană și gramofonul (ca și de-a lungul întregului ciclu Medio-Monte) scriitorul din mine a fost sprijinit de ziarist și de arhivar. E vorba, firește, de arhivele orașului Baia-Sprie (altfel spus: Medio-Monte, Mittelstadt, Felsöbánya), pline de praf și de documente (din care ar fi fost mare păcat să se aleagă praful!), fără de care imaginația mea n-ar fi putut să închege, să construiască acest spațiu.

În însemnările unuia dintre personaje, acesta notează: „În legendele germane se zicea că și conștiința-i un oaspete șchiop”. Cum e percepută conștiința în România?

Conștiința ar trebui să fie o rană deschisă într-o țară ca România, dar uite că ea se manifestă într-un mod ciudat: la generațiile care și-au trăit o bună parte din viață în laboratorul comunist, funcționează oarecum în surdină, vătuită, încețoșată, adormită și, pe de altă parte, scăldată într-un cotidian corupt, mohorât, băltit, fără prea mari șanse de trezire! În tinerele generații ar trebui să ne fie speranța, numai că asta va depinde de capacitatea lor de-a înțelege trecutul părinților, bunicilor..., de-a despărți grâul de neghină, și astfel de a-și încropi propriul lor îndreptar etic și scara de valori cu care să pornească în viață; căci dacă-i tentează doar succesul facil și vedetarismul emanate de delirul imaginilor televizuale, atunci va fi, în continuare, vai și amar de țărișoara asta. Cred că nu suntem o excepție, vecinii noștri estici tot cam prin aceeași zonă se-nvârt. Ba nici vecinii vestici nu stau mai grozav, cel puțin la capitolul tânăra generație, lipsită de repere!

Ce v-a atras în Medio-Monte? Acțiunile din mai multe volume ale dvs. se desfășoară în acest spațiu.

Proza mea are câteva linii de forță ce încheagă câteva teritorii (ori cicluri) de explorat și exploatat (ca într-o mină): întâi, un spațiu epic rural, Desiștea, ori Ieud – dacă recitiți prima pagină din proza „Baba din drum” (Zeppelinul piticului, Editura Paralela 45, 2018), veți da peste aceste două formulări: „Ioana Șteț din Ieud” și „Ioana Șteț din Desiștea”: nu-i vorba de vreo eroare, ci de două denumiri ale unuia și aceluiași spațiu. Așa cum spațiul meu urban Medio-Monte se mai numește și Baia-Sprie ori Mittelstadt ori Felsöbánya. Ceea ce ne trimite, firește, la Mitteleuropa (ori Kakania lui Musil), unde o multitudine de neamuri și limbi au trăit, vrând-nevrând, împreună, nicidecum idilic, dar iscând o lume fascinantă din punct de vedere social și cultural, chiar dacă, în „Mitteleuropa periferiilor” (sintagma aparține d-lui Cornel Ungureanu) în care ne situăm, noi, românii, am cam fost ultima roată la căruța Imperiului Habsburgic și apoi Austro-Ungar, până la Marea Unire. Chiar urmele neșterse, pe alocuri încă palpitânde, ale acestei lumi încerc eu să le descopăr în Nordul Transilvaniei și în Maramureș. Dincolo de aceste două cicluri, am putea regrupa, tot tematic, și alte proze – de pildă, într-un ciclu al „copilăriei din epoca Ceaușescu”, altele într-un ciclu al „Tranziției” etc.

Dacă toate personajele din volumul Capra germană și gramofonul ar fi reale, iar dvs. ați trăi în Medio-Monte, ce v-ați dori să fiți? Polițist, cârciumar, primar, crâsnic etc.?

Aș dori același lucru pe care mi l-am dorit când am început să scriu Capra germană și gramofonul: adică, trăind printre ei, nu pot să-mi doresc să fiu decât „condeierul”, cel care scrie despre ei toți (polițist, cârciumar, primar...)! De fapt, i-am scris ca și cum aș fi trăit printre ei! De vreme ce am pus câte ceva din mine însumi în fiecare dintre ei, se poate afirma că am trăit printre ei, nu? Pentru un scriitor, cel puțin pe timpul scrierii, diferența dintre real și imaginar e alunecătoare, halucinatorie!

În volumul Zeppelinul piticului sunt portretizate personaje care-și caută dreptatea, oameni marginalizați care știu că vor continua cât le e viața să se lupte cu sistemul. De unde le-ați insuflat această speranță că le va fi ascultată vocea?

Adevărul e chiar pe dos: personajele mi-au insuflat optimism mie, autorului, prin vitalitatea lor, prin încăpățânarea de-a se bate pentru dreptatea lor, de-a nu depune armele, chiar dinaintea morilor de vânt ale sistemului (ori sistemelor) în care, de fapt, suntem cu toții prinși!

Ilustrațiile din Zeppelinul piticului sunt realizate de Mihai Olos. Sunt încărcate de tensiune, iar uneori de ironie. Cum a început colaborarea?

Înaintea colaborării cu artistul plastic Mihai Olos stă prietenia noastră, încă de pe la începutul anilor ‘80. Ideea colaborării a fost a lui Olos: acum vreo opt ani, a venit și mi-a pus în mână cincizeci și două de desene, spunându-mi: „Astea-s pentru cărțile tale, Mariane”. Am pus o bună parte din ele în Zeppelinul piticului, restul sunt pentru un viitor volum.

De la debutul dvs. cu volumul Desiștea, ce a rămas constant în scrisul dvs.?

Între altele (firește, dincolo ori dincoace de amprenta stilului), cred că a rămas în mine, intactă, de câte ori mă așez la masa de lucru, dorința de-a reuși prin ceea voi scrie să-l fac pe cititor să râdă și să plângă, să-l smulg din plictis ori depresiune, ca să poată trăi altfel câteva ceasuri, ori câteva zile!