Suferința e o taină care se închide în fața literaturii, și așa trebuie să ...

Bogdan Varvari:

Da, există subiecte pe care nu le-aș aborda în literatură. Însă nu din vreun motiv personal sau de teamă, ci din pricina limitelor literaturii înseși. De pildă, nu aș scrie niciodată o povestire despre „experimentul Pitești”. Ceea ce s-a petrecut acolo e atât de diabolic, atât de atroce încât depășește capacitatea noastră de reprezentare. Se pot descrie faptele – iar asta cade în sarcina istoriografiei – dar nu se poate surprinde esența. Iar literatura, ca orice artă de altfel, vizează mereu esența.
De asemenea, consider că e o barbarie și o neînțelegere să vrei să faci literatură din „viața interioară” a unui om care a trecut printr-o mare dramă. De exemplu, să spui „ce simte” o mamă care și-a pierdut copilul. E aberantă până și intenția de a scrie despre asta. Îi poți descrie gesturile, expresia chipului, felul de a merge, tăcerile sau răbufnirile de plâns, dar niciodată „ce simte”, niciodată suferința însăși. Suferința e o taină care se închide în fața literaturii, și așa trebuie să rămână. O putem doar sugera, nu reprezenta de-a dreptul.

Udo Kawasser:

Pentru mine, întrebarea formulată mai sus capătă formă doar dacă se presupune că ceea ce a fost scris va fi publicat. Atâta timp cât scriu numai pentru mine, nu există tematic restricții sau inhibiții. În cazul în care ești pus în fața unui contract de publicare, te vezi pus și în fața a două granițe, despre care eu vreau să scriu, pe de-o parte în privat, pe de altă parte în viața publică. Prima poate fi ilustrată cel mai bine cu un exemplu: în 2016 mi-a fost publicată o carte cu însemnări care parcurg zona de jos a Dunării, spre Viena, cu titlul „Sub cruşin“. O curiozitate legată de această carte e faptul că textele selectate nu erau destinate inițial publicării. Acestea au fost culese din carneţelul personal cu notiţe, consemnate de-a lungul anilor, mai ales în timpul verii, în același loc din apropierea râului Au și, în plus față de observațiile despre natură, conţin reflecții asupra limbii și a gândirii şi, totodată cugetări foarte intime despre existența precară a poetului, despre relații și despre îmbătrânire. Când a venit vremea adunării și prelucrării notiţelor personale, a fost clar pentru mine că sinceritatea existențială ar trebui păstrată, că nu ar trebui să permit cenzurarea punctelor inestetice și problematice, dacă voiam să păstrez autenticitatea textului. În sfârșit, valabil pentru fiecare scriitor/ scriitoare: numai cei ce se fac tangibili îi pot atinge pe alții. Pe de altă parte, am fost foarte atent ca persoanele menţionate în text, mai ales femeile care mi-au fost cândva apropiate, să nu fie puse într-o lumină prea stridentă, astfel încât să se poată identifica personal, pentru a nu suferi vreun prejudiciu după publicarea textului.
În ceea ce privește linia de delimitare publică, mi-am pus întrebarea pentru prima dată, după 7 ianuarie 2015, după ce a fost comis un atentat sângeros la adresa redacţiei publicației Charlie Hebdo, un atac sângeros care a costat douăsprezece vieți. Brutalitatea total disproporţionată și dorința de a ucide au constituit motivaţia teroriștilor islamici de a trece la treabă, fapt ce m-a făcut să mă întreb cât de departe se poate merge cu declarațiile publice în astfel de circumstanțe. Mi-a trecut prin minte una dintre „Povestirile domnului Keuner” de Brecht, care poate servi drept îndrumare pentru propria lor apariție publică și pentru apărarea dreptului scriitorului în vremuri violente. Sub titlul „Măsuri împotriva violenței”, Brecht spune cum domnul Keuner se pronunță pentru prima dată împotriva violenței, dar apoi se îndreaptă către o confruntare directă cu puterea. Când discipolii îi reproșează domnului Keun că ar fi fără de coloană vertebrală, el răspunde: ,,Nu am nici o coloană vertebrală pentru a sfărâma. Trebuie doar să trăiesc mai mult decât violența”. Înţeleg povestea aşa: cineva nu trebuie să-și păstreze întotdeauna atitudinea ca pe un chivot înainte de a-și putea convoca propria chemare la moarte. Pentru că nu este lașitate, ci inteligenţă, dacă se apreciază corect primitivitatea opozantului, iar în fața unei posibile amenințări la adresa vieții se păstrează un profil plat și nu prea expus. Este important să nu renunțați la propria dvs. atitudine interioară și să supraviețuiți celor mai întunecate vremuri fără trădare. Pentru binele şi umanitatea ce nu vor ajunge la anihilare.

---

Udo Kawasser (n. 1965) a crescut în Lauterach, a studiat filologia germană, franceză și spaniolă la Innsbruck și Viena. Dansator contemporan, poet, traducător de literatură spaniolă. A debutat în 2007 cu proza Einbruch der Landschaft. Zürich – Havanna la Ritter. De atunci, a publicat mai multe volume de poezie, cel mai recent fiind antologia de poezie despre natură das moll in den mollusken (2018). La Sonderzahl, Viena, au apărut până acum două părți ale trilogiei despre natură: Unterm Faulbaum. Aufzeichnungen aus der Au (2016) și recreația poetică a râului copilăriei sale, Ache. Ein Versuch (2018). În prezent lucrează la a treia parte numită Ried, care va fi lansată în toamna anului 2019. Este „biografia” sa colorată, plină de umor, înfăţişând peisajul în plin stres climatic.

Bogdan Varvari (n. 1981, Timișoara) a absolvit Universitatea de Vest din Timișoara, specializarea Filosofie. Lucrează patru ani ca profesor de Științe Socio-Umane la diverse licee timișorene. Ulterior, renunță la învățământ și se angajează ca administrator de cont într-o companie din domeniul asigurărilor imobiliare. Debutează editorial în anul 2010 cu volumul de fragmente filosofice Iluzii și truisme, Editura Curtea Veche. În 2017 a publicat volumul de proză Nu uita să arunci viermii, Editura Tracus Arte.