Rumänische Ecke: Trilogia sexului rătăcitor

Dincolo de portretele individuale ale femeilor și de istoriile lor personale se conturează însă imaginea unei Românii în timpul războiului, în comunism și apoi în perioada tranziției, o oglindă a unor epoci care își pun decisiv amprenta asupra celor care le trăiesc.

„Într-o primă etapă a scrierii cărții m-am lăsat ghidată de imaginea unui cor polifonic de voci feminine care povestesc momente-cheie din viața lor. În cazul fiecăreia, un anumit prag emoțional sau social este depășit în chip violent, cu multă suferință. Eram într-un metrou din Paris, când am scos telefonul din buzunar, l-am deschis, și așa au apărut primele fraze. Scenele și personajele provin din fapte imaginate, trăite, fantasmate și auzite. Când am adăugat punctul final, am înțeles că este o carte despre femei, despre femeie, despre om și copilarie, despre durerosul proces al maturizării.“ – Cristina VREMEȘ

TRILOGIA SEXULUI RĂTĂCITOR

Turele începeau la şase dimineaţa. La patru mă sculam, când încă era întuneric şi strada dormea. Din dormitor mergeam pe duşumeaua rece în picioarele goale şi priveam chipul buhăit şi ochii umflaţi din oglinda băii. Apa de puţ era sloi, îmi descărna gingiile. Lumina gri-petrol de noapte rarefiată intra prin fereastra mică şi pătrată din dreptul boilerului, şi lumina suprafaţa de ceramică a chiuvetei, creând o atmosferă mistică de omucidere iminentă. În câteva ore, masa din hol avea să se anime cu ceai de mentă şi pâine prăjită, etapă blândă şi civilizată a demarării zilei peste care săream ca un fugar. Pentru a traversa Bucureştiul în partea diametral opusă, la cinci dimineaţa fix aşteptam pe peronul gri. Iarna, tăişul rece al aerului nu era filtrat de blocurile înalte din centru, ci secera la orizontală constituţia acoperişurilor subţiratice, a drumurilor lărgite din periferie, a coşmeliilor cu ziare şi ţigări la bucată.

În întunecimea sinistră, aşteptam tramvaiul pe peron singură, dându-i bună dimineaţa Getei, care vindea bilete în ghişeul galben microscopic în care nu se putea întoarce din dreapta în stânga fără a deschide uşa din spate, aşezându-se pe fotoliul adus de-acasă, fix de dimensiunea coşmeliei, spre norocul ei, cum pe scaunul RATP iniţial îi intrau oasele în spinare şi-şi distrugea noada. Pe contoarul unde număra bilete erau bucăţi de celofan zdrenţuit, în care împachetase sendvişuri în noaptea de dinainte. Geta ştia când urma o zi grea de muncă, dacă aveam un termen de predare, dacă mă trăgea curentul şi mă apuca un început de otită. Din spatele ghişeului auzeam cum i se mai născuse un nepot, cum tăiaseră porcul de Crăciun, şi cum ei i-a fost ciudă, şi a plâns că îl ştia pe Bibică de când era purcel de lapte, iar acum era zdrenţuit în sarmale şi caltaboşi, sau cum aia mică şi-a pierdut o măsea. Viaţa mea înainta odată cu poveştile ei. Când urcam în tramvai, mi-o imaginam singură în bezna din căsuţa galbenă ce se decojea la colţuri.

Cunoşteam pe de rost faţadele caselor asimetrice, discontinue, aliniate ca versurile unui şlagăr în sunetul căruia intram în burta betonată a Bucureştiului. Cunoşteam fiecare cotitură de tramvai, fiecare ramificaţie de linie, când conductorul oprea şi trăgea de maneta îngheţată pentru a urni şinele în direcţia Chibrit, în timp ce pasagerii îl urmăreau dinăutrul căldurii umidificate, îngrămădiţi unul într-altul, o adunătură tulbure de canadiene şi fesuri. Urmăream corpul şerpuit al tramvaiului ce aluneca în tunel, unde pâlpâia o lumină de bec, scrutând feţele adormite. Ieşeam din stomacul cimentat la suprafaţă, şi intram în Bucureştiul înălţat, betonat, supus unei ordini stricte. Vederea lui mă intimida. Blocurile marcau deplasarea înspre centru, acolo unde se desfăşura o altă viaţă, un alt ritm, în care existau birouri, şi costume deux-pièces, tocuri, genţi diplomat, hârtii de semnat, aşa cum auzisem de la colega mea Florentina, a cărei mamă era contabil. Survolam oraşul, mi-l imaginam dincolo de pereţii obtuzi, gri, înăuntru, unde mocneau lumini moi şi galbene, cum afară încă era întuneric, un întuneric spart de albastrul îngheţat al răsăritutului. Îmi imaginam femeile în halat, legat la mijloc cu un nod dublu, înfăşurate până la baza gâtului de materialul pufos, scămoşat, aprinzând aragazul, împingând butonul care sfârâie până în fund, rotit la dreapta, o dată, de două ori, şi a treia oară ochiul mic se aprinde, ziua a început vasăzică, şi ibricul răsturnat e ridicat de pe uscător, pus cu fundul în jos sub jetul de apă tulbure, aşteptând să se limpezească, urmărind suprafaţa apei care stă să dea în clocot, iar la primele unde tremurânde, la primele vârtejuri şi bule fine care pornesc de jos, dau focul mai mic, înfigând linguriţa cu coada lungă în cafea, amestecând cu grijă să nu dea pe-afară, să nu se verse cafeaua pe suprafaţa lustruită de aragaz.

Îmi imaginam dimineţile acestor femei de la bloc cu o sete vorace de a fi ca ele, de a avea bucătăria mea şi libertatea de a-mi organiza zilele după propria dorinţă, de a ieşi prin holul blocului direct în staţia de tramvai din faţă, fără a parcurge o întindere nesfârşită de străzi pavate cu pietre, de câini care îţi ciuruiesc nervii cu lătratul lor. Îmi imaginam că la bloc vecinii sunt mai discreţi, iar aceste femei poartă tocuri zilnic. De la staţia Chibrit încolo, cele care luau tramvaiul aveau părul mai fin, mai tapat, mişcările mai domoale, aerul rezervat, vocea subţire. Ghiceam în ochii lor o pudoare, un fel de a fi pe care voiam să îl imit, însă nu ştiam cum, trebuia să stau la bloc, departe de găinaţul din curte, pentru a-l înţelege şi a mi-l însuşi.

Ocările, controlul obsesiv şi bolile mamei erau depăşite în peisajul urban aseptizat. Deşi îmi era greu, şi la sfârşitul călătoriei cu tramvaiul aveam degetele vineţii atunci când îmi scoteam mănuşile îmblănite, deget cu deget, fiecare scrâşnind de degerătură, în mine creştea un entuziasm nedefinit.


Ca să simţi existenţa pe deplin, trebuie să ai banii tăi şi să te măriţi, aşa credeam.

După munca la Tricodava şi satisfacţia plicului cu bani înmânat la sfârşit de lună într-o hrubă meschină, fără ferestre, în care contabila bătea la maşina de scris, prin dentiţia căreia fişa salariului era scuipată cu pete de cerneală, am hotărât că trebuia să mă mărit, ca să las odată în urmă cotcodăcitul matern. Măritatul era o alegere prin eliminare şi nu o alegere în sine. Dacă nu aveam soţ, nu aveam casa mea, iar dacă nu aveam casa mea, nu eram liberă cum aş fi vrut, deci trebuia să mă mărit. Să fii măritată însemna să te culci cât vrei tu de târziu, să ţi se zică doamnă plus un alt nume, care arată că nu mai eşti domnişoară, să poţi lăsa tăvi nespălate şi zoaie în bucătărie fără să te certe nimeni.

Măritatul era un al doilea pas întru eliberarea de mama, o adolescenţă întârziată cu mai multă distracţie şi pace, şi am crezut în coerenţa judecăţii mele până în ziua în care chiar s-a întâmplat, în ziua în care m-am măritat, trezită în cearşafuri asudate la cinci dimineaţa, după un coşmar, în timp ce mi-o aminteam pe bunica Lisveta în buimăceala postonirică. În vis, bunicii Lisveta i se vedeau venele printre spaţiile descărnate în care muşchiul îi dispăruse, era înaltă cât cireşii după care se ascundea, întindea braţul drept, încercând să mă înhaţe, ciupindu-mă de gleznă, apoi reapărea în faţa mea, stând în poziţie turcească pe jos, ţinând la piept un iepure viu orbit, îndesat într-un sac de celofan, mângâindu-i urechile prin plasticul putred, în timp ce acesta îşi dezvelea gingiile lungi pe care se scurgeau fibre de cireşe strivite. În pădurea de cireşi era un drum forestier lat în capătul căruia se vedea un luminiş, înspre care încercam să fug, însă drumul se frângea de fiecare dată, şi mă aducea în dreptul vedeniei ce purta la început chipul bunicii Lisveta, pe care o întrebam de ce s-a întors din pământ, unde coborâse cu ani în urmă, răpusă de bătrâneţe şi răutate – niciodată nu o suferisem pe această femeie uscată şi repezită –, însă nu îmi răspundea. Trăsăturile ei s-au transformat progresiv în ale mele. La sfârşitul visului, vedenia din pădurea cu cireşi eram eu, şi atunci m-am trezit în cearşafurile asudate, apoi am vărsat de mai multe ori în baia întunecată, în care lumina nu mergea, la un pas de a-mi pierde cunoştinţa, eram deshidratată, neştiind dacă voi vomita sau voi leşina, sau amândouă în acelaşi timp. După o oră mai rămăsese în mine doar un fir verde de bilă, înecăcios, şi nevoia de repaus total. În bezna băii, sub apa neîncălzită la boiler, izvorând în jeturi reci din pânza freatică prin nara ţevii ruginite, şiroindu-mi din creştetul capului până pe scurgerea din care ieşeau păienjeni cu articulaţii fine, în timpul acestui duş rece de armată, de la şase dimineaţa, din dimineaţa nunţii, am înţeles eroarea judecăţii mele. Orizontul îndepărtat, populat cu forme estompate, în care măritatul părea un parc de distracţii, acest peisaj halucinant se restrânsese acum într-un relief clar de care tocmai mă izbisem.

Mă măritam în câteva ore cu un bărbat pe care îl chema Titus, care era înalt şi avea păr sârmos pe braţe şi pe piept, în care îmi înfigeam degetele, pe umărul căruia dormitam în sala de cinema, singurul din cartier cu o Ladă proaspăt vopsită, cu care m-a urmărit din curtea spitalului unde îmi examinasem starea plămânilor vindecaţi de tuberculoză, conducând o vreme bună la câţiva paşi în spatele meu în viteza întâi, până am cedat şi i-am văzut mănuşile negre de piele rotind volanul, apoi am mirosit apa de colonie amestecată cu mirosul de brăduţ de maşină, şi mi-am zis, oau, ce tip bine, căruia i-am propus după şase săptămâni să ne căsătorim, iar el a acceptat, deşi din după-amiaza respectivă i-a apărut o cută fină ce-i secera fruntea înaltă şi bronzată. Din aceeaşi după-amiază, a început să mă întrebe punctual la ce oră începeam şi la ce ora terminam turele la Tricodava, să mă sune acasă la câteva minute după ce mă lăsa în faţa porţii, trecându-mă încă o dată prin acelaşi set de întrebări despre cum mi-am petrecut ziua, până adormeam, rugându-l să închidă, fiindcă a doua zi mă sculam la patru dimineaţa. M-am gândit că aşa-i în iubire: nu-l laşi pe celălalt să doarmă, te cuibăreşti în existenţa lui de parcă este a ta, şi nu mai există vreo distincţie între viaţa lui şi a ta. Nu uita nici o clipă de mine, obsedat să intre pe deplin în posesia fiecărei secunde din viaţa mea, deşi eu puteam să-l uit după ore întregi de muncă mecanică, papiote rotite şi bucăţi nemăsurate de pânză, în spatele cărora braţele lui păroase şi muşchii fesieri se dizolvau.

Centrul Bucureştiului îl neliniştea pe Titus, care prefera tihna din Bucureştii Noi şi veselia grătarelor de la şosea, a micilor care sfârâiau în caniculă şi a pălăvrăgelii din garajele Chitilei, în timp ce eu doream să merg la film la Patria şi la cofetăria hotelului Bucureşti, unde se încrunta la vânzătoarea cu voce ascuţită care-i servea o savarină peste preţul obişnuit. Cu ce dădea pe frişca aia fleşcăită, şi-ar fi luat trei beri. Doream să mă mărit, şi Titus era o partidă bună, aşa că l-am crezut atunci când mi-a zis că savarinele din centru sunt mofturi de cucoană cu băşini în cap şi mai bine ne înfruptăm din vinul de casă făcut de taică-su, şi atunci m-am prefăcut că îmi doresc acelaşi tip de viaţă ca şi el, l-am minţit şi m-am minţit şi pe mine pentru o cauză nobilă, anume aceea de a mă mărita, aşa cum îmi propusesem. Savarinele nu aveau să mă oprească, iubirea însemna compromis, aşa mi-am zis până în ziua nunţii, la şase dimineaţa, când am vărsat verde pe covorul din baia întunecată, înţelegând că acest bărbat îmi plăcea prea puţin şi aveam să fiu nevastă-sa pe veci, în scurt timp.