|© Angelica Stan
„Dunărea e pe hartă, asta o știm de la geografie. Dar Dunărea e ea însăși o hartă care se pliază și se depliază, un obiect fabricat din istorii diferite, din multitudini de locuri și imagini ale peisajelor ei, din oameni și faptele lor, din abandonuri și amintiri.
Dunarea e o hartă a fiecăruia dintre noi, personală și condensată într-un obiect care poate fi pus într-o geantă, întins pe o masă: o hartă care îți arată un drum. Poemul DANUrB este harta Dunării mele - arată drumul și locurile pe care le-am văzut.”, scrie Angelica Stan.
Acest poem este integrat într-o instalație, în cadrul unei expoziții care va ajunge în Bratislava, Belgrad, Viena, Budapesta și București. Expoziția este organizată de OIKODROM (Austria), unul dintre partenerii proiectului DANUrB.
DANUrB: Poemul (de)pliat
de Angelica Stan
(
Lepenski Vir, toamna, 2017)
forma capului devine esențială
când vântul lasă deschise
porțile toamnei
noiembrie nu sfârșește niciodată
cu ușurință
Dunărea împinge lucrurile știute spre margini
în lobii frontali ai pământului acesta
locuit de gândurile lui
ca de niște insule
neașteptate.
(
Golubac, toamna, 2017)
noi trecem cu autocarul
peisajul se desprinde silențios de pe lentile
ceața corodează caroseriile
arcadele podului levitează
și aparatele foto scot acel clinchet domestic
amintindu-ne că oamenii se lasă atât de ușor provocați
de nimicuri
de o imagine care îi poate amăgi
o viață întreagă
fără să știe de ce.
***
(
Derdap, toamna, 2017)
între pește și om
o gură deschisă sintetizând
milenii de limbaj lichid
milenii de piatră mută
în vreme ce perfecțiunea
desăvârșește dinții
tuturor viețuitoarelor.
între nomazi și sedentari
capul e prins în șisturi orizontale
în săpătură o treaptă este egală
cu cel puțin un mileniu
(cu certitudine cunoașteau geometria)
oameni cu scheletul intact
îngenunchiați în morminte
poduri de oase
și alături mereu un obiect personal
o macetă
o furcă
un nasture
un ac de păr.
oseminte cuminți
științific violentate.
***
de pe malul celălalt
țara mea pare o planetă misterioasă
poezia fosilizează lumina
capul fosilizează spinarea dunării
o trece prin orizonturi
de pământ umed
și putreziciuni.
***
(
Giurgiu, toamna, 2018)
nave și oameni
într-un vortex lent
pumni de stâncă umeri cu
oase puternice de
sârbi-vlahi-slavi
oameni-pești
o încordare de secole pe limita care
încurajează speciile noi
endemice
apărute ca urmare a unei mari prăbușiri
într-un acvariu unde ne privim intens
unii cu alții
în verdele care fierbe
pe dedesubt.
(
Silistra, toamna, 2018)
demoni de tablă
înăuntrul unor vagonete de marfă
utilaje năpădite de vrejuri
cer îndurare
vopsea proaspătă
milă
și bani.
***
(
Smederevo, primavara, 2019)
frica generează teritorii
armuri, iatagane
vase ceramice adînci
cu fundul bătut în metal
săbii rămase cu vârful în sus
promițînd răzbunare
frica organizează triunghiuri
aproximativ echilaterale
înconjurate de ziduri groase
întărite cu turnuri pătrate
frica naște spații
poligonale
sapă dinastii despotice
în malul pașnic al dunării
pietre
extrase din istoria antică
rugăciuni în zidul lipit cu ouă
amestecate cu pământ și cu iarbă
nișe înguste
armele nemților explodînd în stolul
de vrăbii
într-o zi superbă de iunie.
