Lucrurile sunt simultan vii și moarte

Există o anumită liniște pe care o dă speranța că putem uita după un timp lucrurile traumatice. La fel, procesul normal al dispariției neuronilor. Ce nu ai vrea să uiți niciodată? Se estompează sau se uită ceva prin scriere?
Nimic. Aș vrea să nu uit niciodată nimic. Să țin minte totul, masiv, nefiltrat, fără nicio clemență. Aș fi capabilă să suport tensiunea infinitelor contradicții, a disonanțelor cognitive, a suprastimulării neuronale. Aș sări peste somn până la sfârșitul vieții și nu mi-ar mai fi teamă că ceilalți, cei dragi, se scurg printre discontinuitățile mele. Aș ține jurnale ale jurnalelor, m-aș desfăta cu mnemotehnici, viața s-ar dubla, s-ar tripla, tind să cred că moartea ar deveni un accident minor, o gaură neagră ineficientă, dejucată. Dincolo de faptul că mă bucur vocal și maximal de efectul lor terapeutic (sunt o lașă), la nivelul cel mai intim al gândirii mele mă disociez total de cercetările academice riguroase, de miturile culturii populare, de teoriile noi și narațiunile demonstrative care exaltă beneficiile uitării, care discută despre cât de selectivi, adaptați supraviețuirii, inteligenți sunt cei care uită. Pentru mine, cea mai mare traumă – întâmplată fragmentar, în tonuri, anticipată, neîmblânzită – este uitarea.
Iluzia mea, parțial genuină (sinonim al speranței în acest caz), parțial auto-întreținută (ficționalizez când realitatea nu mă susține, dar asumat, cu moderație, cu precauție) este că, prin scriere, creierul rege – așa cum îl doresc eu, cum îl cultiv pe terenuri deasupra cărora în alte vremuri istorico-semantice se putea zări sufletul – se lipește de coroana lui postmodernă, neuroștiințifică și luminează până la începutul lumii. Cel puțin al lumii din țeasta care ia, inevitabil, după un timp, drumul pământului. Iar dacă se estompează ceva prin scriere este exact asta: materialitatea, biologia, proiectul anorganic adăpostit în plină ființa noastră. Uitarea pe care-o interpretăm cultural, o gestionăm social, pentru că nu o putem rezolva ontologic. Iar dacă creierul-rege e totuși un substitut, o postulare puerilă a tânjirii către metafizic, scriitura e acel compromis-manieră prin care aprinzi mai multe becuri pentru că unul singur e slab, iar lumina naturală nu pătrunde pretutindeni.


Se aseamănă prima rătăcire în corp cu altceva? Cum a fost prima rătăcire în corp?
Ca să răspund, foarte la obiect și biografic, la ce-a de-a doua întrebare, prima rătăcire în corp a fost atunci când, la cămin fiind, în acele obligatorii și chinuitoare reprize de somn de după-amiază, încercam să mă desprind de corp și înțelegeam că, pentru a reuși, trebuie să-i locuiesc toate punctele, conștient, deodată. Am fost copleșită de imensitatea acestei fragilități care e corpul și mi-a luat ceva timp să mă întorc înapoi, la suprafață. A fost ca și cum aș fi deschis ușa din ambele părți, simultan. Lecția de atunci s-a decantat ulterior prin varii filtre cognitive, existențiale, iar în prezent cred că am înțeles două lucruri. Că există, într-adevăr, cum spunea Kundera, o insuportabilă ușurătate a ființei care ne aruncă în plin paradox. Lucru vizibil, de pildă, inclusiv în imaginarul nostru exprimat în stereotipii precum s-a urcat la ceruri, a plecat într-o lume mai bună, când el/ea s-a legat definitiv de corp. Cu o zi înainte să moară, bunica mea spunea că Escape! (din The Hours, Philip Glass) îi face bine. A răsunat de nu știu câte ori muzica aceea. Escape exact atunci când nu mai e nici o scăpare. Sau poate că este. De fapt, aici începe cea de-a doua parte a lecției, foarte personală. Pisica lui Schrödinger există. Lucrurile sunt simultan vii și moarte, contrariile se desfășoară în asemănări, în suprapuneri, în diluări reciproce. Apoi, ce decurge este că am o neîncredere funciară în realitate (de unde gândirea critică ce uneori mă epuizează) și că nu pot să mă cred niciodată pe deplin (de unde dorința de-a fugi, de-a sta în margini). Mă suspectez mereu, știu că atunci când paralizez în somn (o rătăcire maximală) sunt șanse să mă privesc de deasupra. Și invers. Iar acum, ca să răspund la prima întrebare: prima rătăcire în corp (și celelalte) se aseamănă cu rătăcirea în afara corpului. O dramă.


Noiembrie este prezent pe tot parcursul cărții. Care sunt puterile lui noiembrie și unde se termină ele?
Înainte de a ajunge în carte, noiembrie a fost luna în care totul indica înspre un contract de destrămare semnat împotriva familiei noastre. Și luna în care am început să ne gândim că avem dreptul la negocieri. Agresiunea care ne-a mobilizat, care a suscitat celule noi și procese reparatorii în togetherness-ul nostru (agresiune înspre revigorare, cam așa funcționează, din câte am înțeles, procedurile dermatologice de rejuvenare). Dar care ne-a lăsat sechele. Astfel, cel puțin în imaginarul meu, noiembrie a devenit o lună în care se moare. Când bunica mea, recent plecată, s-a grăbit cu 3 zile, am fost atât de uimită de parcă s-ar fi încălcat un soi de ordine. Nici nu-mi dau seama dacă acesta a fost un efect venit din realitatea ca atare a ceea ce ne adusese, la un moment dat, noiembrie, sau, mai curând, din scrierea cărții. S-a vorbit mult în studiile de teoria literaturii despre funcția creatoare a ficțiunii în sensul producerii de realitate, de conținut ontologic, social, cultural, luând ca tărâm predilect cititorul. Cred că această funcție se poate activa și considerând lucrurile din perspectiva celui care scrie. A credita sau a privilegia autorul poate, prin urmare, deveni periculos, căci neconcludent (estetic) altfel decât pentru excavări psihologice. Totuși – căci am senzația că mă eschivez – în structura cărții, noiembrie e un articulator semnificativ, în sensul că stabilește, decupează, dintr-un timp general, o parcelă de temporalitate rănită, cu accente hemoragice, potențial letale, care devine reper pentru narațiunea poetică (adeseori sub formă de bântuire), care instaurează dinamici (se fuge din noiembrie, se visează înlocuirea sau eradicarea lui noiembrie, se reintră în noiembrie). Dincolo de asta însă, noiembrie ar fi putut fi decembrie sau martie, numele nu contează. E unul dintre motivele pentru care a și căzut din titlu, unde l-am văzut inițial. Mi-am dat seama că ar fi indicat mai mult înspre acel noiembrie anterior cărții, fără valențe estetice, pur fapt derizoriu.


Ce ți-ai dori dacă ai fi într-un spațiu în care nu te recunoaște nimeni?
Depinde. Am frecvent impresia că trăiesc sau ajung într-un astfel de spațiu. Iar culpa îmi aparține cu prisosință: It’s not you, it’s me, vorba lui George Constanza (a unuia ceva mai sincer). E un soi de inconsistență a mea la nivelul manifestării, a translatării sinelui în exterior. Mai mult sau mai grav decât o simplă introvertire. Când, adolescentă, am descoperit versurile “metallice”, cu What I've felt/What I've known/Never shined through in what I've shown, aș fi putut paria că sunt despre mine. Deci, cum am vechime, rutină, nu sunt speriată când ajung într-un asemenea spațiu. Simplul gând că există alternative, spațiile în care pot scrie și citi, spațiile în care pot să regândesc lumea prin cuvânt, oricât de neimediate, îmi conferă o certă liniște. Iar dacă îmi doresc ceva e să mă accept, să am mai multă răbdare cu mine, cu epiderma sau altă interfață care mă livrează prost. Trecând peste această ipostază a ne-recunoașterii, ar fi multe variabile de explorat. Spațiul în care nimeni nu mă recunoaște și în care nu recunosc pe nimeni: aș bănui un coșmar, aș încerca să mă trezesc. Spațiul în care nimeni nu mă recunoaște, dar știu că cineva mă poate cunoaște: say hello to a new life, aș rezista totuși, pentru că nu cred în reîncarnare. Spațiul în care nici eu nu mă recunosc, și atunci mi-aș dori categoric să se termine cât mai repede, indiferent ce și dacă mai începe după.


Există vreun subiect pe care nu l-ai aborda, vreun subiect de care ți-ar fi teamă în acest moment?
Nu. Adică, să clarific. Subiectele pe care nu le-aș aborda sunt cele care nu mă interesează. De pildă, sexualitatea. Niciodată nu mi-a spus prea mult. Nu mă dau în vânt după scriituri care o trec prin toate interpretările/reprezentările, deși pot să admir pe cele puține care se descurcă bine cu un asemenea subiect infinit trivializabil și cu risc de regim ieftin. Altfel însă – și nu știu cum să fac să nu sune ciudat sau prețios – mereu am abordat exact subiectele de care mi-a fost cel mai frică. Pe căile pe care s-a putut, care am considerat că se cuvin. Iar aceste căi sunt importante pentru că nu cred în viață brută, la primă vedere, în defulări literare/culturale de tip scurt-circuit, pragmatice. Am scris, cu mijloace poetice, despre boală, moarte, frică și strategii de fericire (aș fi curioasă dacă se vede câtă fericire se îmbină în toată angoasa, cum s-au măcinat împreună), din perspectivă inter-relațională, a unui subiect-familie când starea tatălui meu, după două AVC-uri și un diabet la pândă, era precară; am făcut cercetări sociologice despre maternitate când m-am trezit că o întreagă societate și pleiadă de prieteni, mătuși și soacre au decis traseul pe care ar fi urmat să-mi configurez eu sensul existențial. Acum mă preocupă, ca cercetător, îmbătrânirea deoarece nu am crezut niciodată că trupul ne reprezintă prea bine și, pe de altă parte, idei de tip age is just a number conțin o doză considerabilă de gândire victorios-tâmpă. Scriu o carte despre memorie și limbaj întrucât desconsider tirania lingvistică și sunt cel mai fidel supus al ei. Și, ca să închei demonstrația temerității mele, moartea a fost dintotdeauna arhi-subiectul, pentru că, încă din fragedă copilărie, a suscitat spaima supremă, cea care m-a interesat și mă interesează sub toate aspectele, în toate abordările, scriitoricești, academice, mecanismul revoltelor mele interioare, al bâjbâielilor prin lume, al necesității de a cunoaște.

Ai coordonat volumul Death Representations în Literature. Formes and Theories (2015). Ai simțit nevoia să vizitezi locuri încărcate de un trecut sumbru, unde s-au săvârșit genocide, exterminări? Ai vizitat locuri în care și-au găsit sfârșitul personaje din literatură?
Da, am simțit. Dar nu în mod esențial. Iar aceasta probabil din mai multe motive. Mai întâi, la nivel personal, moartea m-a interesat mereu din perspectivă existențială, fenomenologică, ca destin inexorabil și cataclism al iubirii pentru Celălalt. În al doilea rând, filonul comun al tuturor cercetărilor mele academice asupra morții a fost și este de natură pregnant teoretică. De altfel, primele lucrări pe care le-am citit sistematic, în facultate, au fost filosofice (Heidegger, Levinas, Landsberg, Scheler, Jankélévitch – clasicii, ca să zic așa), înaintea chiar a celor de istorie și sociologie a morții. Și astăzi sunt doi poli care-mi tensionează înțelegerea și abordările posibile, oricât de variate: moartea de la bun început constitutivă ființei (heideggerian vorbind) și moartea ce surpă ființa dintr-o exterioritate completă (sartrian vorbind). Drept urmare, geografiile funerare, mai degrabă rod al monstruozității umane (aia de care se miră Moartea din piesa lui Albert Camus, Starea de asediu) mă cheamă mai puțin. Mai degrabă sunt curioasă de tot ce ține de temporalități thanatice, așa cum găsim în situația condamnaților la moarte sau a bolnavilor terminali. Dar sunt un fan serios al filmelor horror și sunt dornică să am parte de experiențe paranormale. Iarăși, nu într-un loc anume, ci oriunde. Haideți, ghosts, se poate.

Dacă ar fi să alegi un citat dintr-o operă a unui scriitor german, care să reprezinte foarte bine seismicitatea vieții, care ar fi acesta?
Pe mine, Heidegger, când am citit, cu greutate și fascinație Ființă și Timp, m-a năucit. Ani de zile am rămas sub vraja lui, dar când l-am descoperit pe Sartre, cel blamat, cel contestat, rivalul heideggerian de inferioară categorie, am început să văd diferit (ceea ce nu înseamnă negativ) toată filosofia morții a lui Martin Heidegger. Rămâne totuși cel care poate da seama de o seismicitate a vieții, una aparte, căci continuă și constitutivă. Iată o dovadă: nimeni nu-i poate lua altuia propriul său fapt-de-a-muri. Sau, alta, Lucrul în fața căruia survine angoasa este faptul-de-a-fi-în-lume ca atare. Primul citat, parte pe care se brodează deconstrucția sartriană (ei, spune Sartre, nimeni nu poate lua altuia multe, nici somnul, nici foamea) pentru mine funcționează astăzi în felul următor: ca un reminder că îi vom lăsa întotdeauna pe cei dragi să moară și putem merge mai departe, suntem scuzați și biologic, și ontologic. Cel de-al doilea arată că nu suntem niciodată pe deplin pansabili, ceea ce mi se pare astăzi mai curând eliberator decât apăsător.