Cabaretul Voltaire e istorie

Se poate scrie din perspectiva unor personaje dacă nu le „vezi” și n-ai intuiția lumii, limbajului lor? Când a apărut băutorul de asfodel în viața dvs.?
Cartea de poeme urmuz. 23 noiembrie 1923 a fost modul meu de a dialoga cu un mister – misterul Urmuz. Poemele mele gravitează în jurul unei enigme pe care nu încearcă să o rezolve. Urmuz nu mi-a apărut ca un mister de dezlegat, ci ca unul în care am locuit o vreme. Am văzut cât am văzut, am intuit cât am intuit; fanta prin care priveam era uneori luminoasă, alteori obscură – și, nu rareori, de-a dreptul opacă. S-a întâmplat, de asemenea, ca fereastra asta îngustă să devină și un fel de oglindă. Ăsta era întotdeauna semnul că trebuie să mă opresc din scris.

Ar fi Urmuz mulțumit de urmuz, de dialogul pe care reușește să-l poarte?
Urmuz nu s-a plăcut pe sine. Nu s-a iubit. Cred că și-a dorit să fie cel-care-nu-este, și nu mă refer doar la actul final, suicidar, ci la întreaga lui viață. Viață care a fost, după părerea mea, un excepțional „model de dispariție”.

Acțiunile personajului se desfășoară în ziua morții lui Urmuz, iar 23 noiembrie 1923 conține, pe repede-înainte, un festin de „dimineți, amieze și seri”.
Acum, după ce am terminat cartea și am ieșit din raza obsesivă a personajului meu, îmi dau seama că nu știu mai multe despre Urmuz decât înainte de a mă fi apucat de scris. Și asta pentru că nu am scris poemele pentru a ști. Poemele s-au lăsat scrise doar pentru a conjura prezența fantomatică și ficțională a cuiva care s-a numit deopotrivă Urmuz și Demetru Demetrescu-Buzău.

Față în față cu realitatea, care dintre urmuzi ar fi „posedat și măcelărit”?
Urmuz a fost dublu. Sau, poate, triplu, cvadruplu. În fiecare dintre noi sunt mai mulți, iar acești mai mulți „eu” caută să coabiteze (precum heteronimii extrem de personalizați ai lui Fernando Pessoa); acești mai mulți „eu” ne dau iluzia posibilității de a trăi (măcar în schiță și oricât de vag) vieți paralele. În cazul lui Urmuz, dublii lui au încercat, constant, să se suprime unii pe alții. Și au și reușit – toți, în egală măsură.

Dacă ar fi să identificați temerile cele mai mari ale personajului, de unde ați începe? De la zeii ororii, de la statuile fără cap? Potrivit spuselor apropiaților lui Urmuz, după ce a intrat la Facultatea de Medicină, era nemulțumit pentru că „nu reușește să se facă înțeles în fața cadavrelor”.
Așa cum v-am spus adineaori, nu știu despre Urmuz nimic mai mult decât ceea ce s-a lăsat deja scris în poeme. Totuși, pentru a răspunde măcar în parte întrebării dumneavoastră, aș adăuga că existența lui Urmuz nu a fost morbidă. În multe aspecte, a avut alura unei farse. Iar farsa, fie ea euforică ori tragică, păstrează întotdeauna o latură de umbră și are subtile atingeri cu maleficul.

Vi-l imaginați pe Urmuz la Cabaretul Voltaire din Zürich în zilele noastre?
În zilele noastre, nu mai există, în artă, nici bariere, nici tabuuri pe care să le depășești. Ca urmare, avangarda a fost înghițită de absoluta permisivitate a experimentării. Avangardele secolului XX aveau încă oponenți și obstacole cu care să lupte. Azi, oponenții și obstacolele nu se mai manifestă în nici un fel. Oricum, e de precizat că nu există mișcare de avangardă care să dureze sau care să-și dorească să dureze. Avangarda autentică, reală se autodistruge, din interior, după un anumit timp. Altfel spus, orice mișcare de avangardă, pentru a fi eficientă, trebuie să conțină, în însăși miezul ei, principiul autodistrugerii. Cabaretul Voltaire e istorie. La fel, avangardele.