Despre înveliş şi licăriş

Sunteţi poetă, prozatoare şi eseistă. Aţi fost membră a Grupului de la Braşov, aţi frecventat Cenaclul Universitas, Cenaclul de Luni şi Cenaclul Junimea, iar debutul s-a produs în 1990 cu volumul Xilofonul şi alte poeme. În zilele noastre, ce opţiuni au tinerii scriitori, cei care nu au debutat încă?
Sînt (aş folosi prezentul) membră a Grupului de la Braşov. La 17 ani, prietenii mei cei mai buni erau trei băieţi: Andrei (Bodiu), Marius (Oprea) şi Caius (Dobrescu). Scriam poezie, dar nici prin cap nu ne trecea că o să ne facem viaţa din asta, din poezie, din literatură. Am fost numiţi „Grupul de la Braşov” spre sfîrşitul anilor ’80, cînd ne-am afirmat împreună, părînd a fi inexpugnabili, foarte diferiţi de alţii (şi ca scriitură, şi ca atitudine). Parafrazînd un vers al lui Eminescu din La steaua, „Era pe cînd nu s-a zărit”. Versul următor, „Azi o vedem, şi nu e”, nu ni se potriveşte. Nici azi nu-l vedem (pe Grup, vreau să spun) – Andrei s-a grăbit să plece într-o lume mai bună, cu Marius mă văd rar, cu Caius deloc –, dar se vorbeşte tot mai mult despre el, despre Grup (nu ştiu de ce neapărat la timpul trecut). Din fericire, despre fiecare dintre noi se vorbeşte la timpul prezent. Şi – mai ales – despre Andrei (pe care, din nefericire pentru ei, unii l-au descoperit ca poet de direcţie abia acum, cînd lui Andrei îi e egal). Ei, jocuri temporale, jocuri de optică (literară)!
Pentru un debutant de azi, publicarea ar fi ultima problemă (problema e să fii autentic, personal, unic). Sînt destule reviste, edituri, mai mici, mai mari, unele publică volume în regia autorului. Apoi, e Internetul, cu site-uri, bloguri şi reviste on-line, motoare de (auto) promovare destul de eficiente (dar, cum ştim, eficienţa asta nu înseamnă, în timp, nimic) şi, nu în ultimul rînd, Facebook-ul. Sînt şi cîteva (destul de multe) festivaluri de poezie. Aşa că... opţiuni cîte vrei! Diferenţa faţă de situaţia de dinainte de ’90 e uriaşă. De pildă, eu şi prietenii mei din Grupul de la Braşov am încercat să publicăm o carte colectivă la singura editură unde mai aveam, noi, cei foarte tineri, trecere. Vorbesc de Litera, care publica în regia autorilor (adică pe banii lor) şi unde apăruseră volumele lunediştilor, mai întîi Aer cu diamante, apoi Cinci, în 1982. Cred că era spre sfîrşitul anilor ’80, prin 1987, cînd ne-am încercat norocul (fără să ne facem iluzii, că mai fuseserăm refuzaţi – ce chestie exquis! – cu nişte ocazii, nu e momentul să vorbesc despre asta aici). Dar între 1982 şi 1987 multe se schimbaseră. Iar noi am realizat cu luciditate că nu vom avea prea curînd (poate niciodată!) şansa de a publica vreun volum. Fiind tineri, ideea nu ne-a dat nici un frison. Puţin ne păsa. În fond, noi oricum scriam unii pentru ceilalţi şi pentru cei cîţiva scriitori pe care-i preţuiam cu adevărat, cîţiva optzecişti şi cîţiva poeţi din alte generaţii (Gellu Naum, Dimov, Mircea Ivănescu). Apoi, erau cenaclurile literare – Universitas, Junimea, prima lectură a fiecăruia dintre noi avusese loc chiar la Cenaclul de Luni –, unde venea lume bună, se adunau scriitori faini, artişti, studenţi branşaţi la lumea liberă. Ceauşescu şi ai lui (inclusiv scriitorii lui) erau din alt film. Sigur, ăştia din alt film ne afectau stomacul (gol), corpul (îngheţat iarna), ne trasau viaţa exterioară (făcînd din noi, de pildă, navetişti chinuiţi). Dar mintea nu ne-o luau. Nu ne luau minţile. Tinereţea noastră era o putere care spulbera Puterea lor. Atmosfera în această lume de underground (la propriu şi la figurat) era extraordinară. Fiecare lectură era însoţită de discuţii serioase, de discursurile profesioniste ale studenţilor sau ale absolvenţilor de Litere. Impostorii sau mediocrii n-aveau nici o şansă. Apele nu erau amestecate.
Revoluţia a venit la timp. Aveam 25 de ani. Viaţa cea grea abia mă înhăţase. Nu mă pusese la pămînt. Aveam mari resurse... interioare (vorba lui John Berryman). Mi-ar fi plăcut să fiu tînără în zilele noastre. Ce de muzici, ce de lucruri grozave pe Internet! Lumea largă deschisă minunatelor experienţe. Graniţe spulberate. Prejudecăţi dispărute. Ca tînăr, sprijin din toate părţile. Nu trebuie decît să fii bun la ceva. Dacă eşti scriitor, să scrii bine, să ai ce să spui.

Spuneaţi acum mai mulţi ani într-un interviu că Bucureştiul e Micul Berlin. Care sunt asemănările, culturale sau topografice? Ce aţi aduce (în plus) în Bucureşti din Berlin şi viceversa?
Da, aşa mi s-a părut în 2002, cînd am fost cu o bursă de două luni la Berlin. Şi Berlinul ăsta din 2002, care încorpora şi Berlinul de Est, parcă era mai aproape de Bucureşti decît Parisul. Micul Paris, rafinat şi frivol, avea să fie reînviat mai tîrziu. Asemănări între Berlin şi Bucureşti? Vitalitatea străzii, vitalitatea culturală, viaţa de noapte. Apoi, eclectismul, contrastele (clădiri noi şi vechi, amestecul de Vest şi Est). Din Berlin, aş aduce S-Bahn-ul, trenul grozav care haşurează tot oraşul – uriaş – şi care merge pe dedesubt, ca metroul, dar şi pe deasupra, traversînd cartiere parcă nesfîrşite şi păduri (da, păduri!)! Şi merge şi noaptea, n-ai treabă! Fără el, la Berlin, eşti pierdut. Bucureştiul are uriaşă nevoie de aşa ceva. S-a întins mai mult decît îi este plapuma. Ieri treceam pe lîngă un cartier de blocuri de sticlă şi fier, un fel de La Défence (asta e o prelungire a Parisului, mai mult berlineză sau new-yorkeză decît pariziană, dacă ne gîndim la zgîrie-nori). Aş mai aduce ceva bunăstare din Berlin şi nişte mese de lemn, lungi, puse pe trotuar (larg!), unde să se adune poporul de toate vîrstele şi să bea bere pînă noaptea tîrziu. Din Bucureşti la Berlin aş duce oamenii, bucureştenii, care mie mi se par foarte prietenoşi, haioşi, veseli, de gaşcă. Şi aş mai duce acolo parfumul teiului de la începutul lui iunie. Poate şi ceva pitoresc urban. Plus nişte fărîme (pépites, vorba franţuzului) din zona rafinamentului Micului Paris care, orice ar zice unii-alţii, există şi azi – ajunge să te uiţi la eleganţa fetelor, pe care, fără supărare, n-o găseşti la Berlin. Dar despre Berlin şi Bucureşti – mai multe într-o carte pe care am început-o în 2002 şi ar fi cazul s-o şi public (poate chiar anul ăsta)!

Aţi susţinut ateliere de poezie şi workshop-uri în ţară şi străinătate. Numeroşi tineri pe care i-aţi descoperit au publicat ulterior şi volume individuale. Ce tendinţe literare vă atrag astăzi?
Adevărul e că mă entuziasmează foarte mult orice întîlnire cu oameni tineri, doritori de scris/citit. Se creează o energie colectivă din care pot ieşi lucruri bune, e interesant să vezi cum lucrează creativitatea în cazul fiecăruia şi graţie acestei energii colective. Cea mai mare aventură, la acest capitol, a fost scrierea romanului colectiv Rubik (20 de autori cu vîrste între 19 şi 22 de ani), publicat de Polirom în 2008. O poveste frumoasă, la care s-au adăugat, de-a lungul timpului, şi alte episoade. Tendinţe literare de azi? Sînt aşa multe! Important e să-şi găsească expresia în cărţi bune, foarte bune.

Ce vă animă, care e legătura dvs. cu spaţiul în care scrieţi, cu ambientul, cu oamenii?
Scriu într-o cameră de pe Intrarea Armaşului. Pe geam văd o mulţime de pisici trecînd pe acoperişul unei prelungiri a Teatrului Ţăndărică. E o linişte neverosimilă pentru centrul oraşului. Îmi place, altfel, ideea că în afară e, vorba lui Eminescu (referitor la Berlin), „oraşul furnicar”. Vara scriu lîngă o pădure unde avem o căsuţă de vacanţă. Scriu în spatele casei, în aer liber, împreună cu foşnetul frunzelor, cu cîte o pasăre mică, cu burtică galbenă, sau toată subţire şi gri, atîrnată cu capul în jos (fără să fie ciocănitoare!), cu veveriţele care mă privesc o clipă ca pe-o ciudăţenie. Mă uit în frunziş pînă ce timpul şi spaţiul dispar ca noţiuni. E pînziş şi ascunziş. Înveliş în înveliş în înveliş! Şi pulsează... licăriş!

Dacă aţi crea un album fotografic cu personajele despre care aţi scris, cum ar arăta acesta?
Cele mai multe personaje sînt în volumul Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie. De altfel, la sfîrşitul cărţii, pe lîngă un soundtrack, apare şi full cast-ul, distribuţia (aproape) completă – de la personaje de desen animat la scriitori, muzicieni, personaje literare, cititori etc. etc. Chiar ar fi un mega-album!