Radu Aldulescu în dialog cu Bogdan Coșa

Bogdan Coșa: Citind o parte din interviurile pe care le-ați acordat de-a lungul timpului, am început să înțeleg la ce se referă oamenii de litere când spun despre dumneavoastră că sunteți nerealist, că sunteți o persoană cu care „nu se poate discuta”. Nu sunteți maleabil, nu cedați, nu sunteți șantajabil, călduț. Nu închideți ochii, nu faceți „să fie bine”. Asta explică de ce realismul prozei dumneavoastră este văzut ca ținând de extrema „dură” a spectrului. Și, cel puțin în parte, aș zice că e înțeles corect: un tip „nerealist”, neimplicat nu poate să fie decât un observator – un cercetător care le dă la cap celor ce bâjbâie pe lângă adevărurile de care se tem.

Radu Aldulescu: Oamenii de litere… am mari îndoieli asupra aplicării acestei noțiuni unor inși care au făcut niște politici literare păguboase-dezastruoase, comparabile cu politica propriu-zisă de la noi din ultimii 30 de ani. Respectivele politici literare, instrumentate de așa-zise personalități culturale, aflate azi pe val grație unei bune relaționări cu așa-zisele personalități politice, au dus literatura națională, piața de carte de literatură și statutul scriitorului în locul unde se află acestea acum, adică în fundul prăpastiei. Am mai spus lucrurile astea și nu mi se pare prea mult să le repet, cu atât mai mult cu cât, cei integrați în respectivele politici literare mă socot o persoană cu care nu se poate discuta, nemaleabilă, care nu închide ochii etc. În privința realismului pe care îl practic în proza mea, ce aș mai avea de spus, după ce s-au pronunțat de-a lungul a aproape treizeci de ani, mai mulți critici, istorici literari, comentatori profesioniști sau amatori (care sunt probabil în jur de o sută) ? Realismul meu, așadar, îndrăznesc să spun că e perceput în mod greșit, dacă nu cumva tendențios, ca ținând de extrema dură a spectrului. Cum-necum, măcar că romancierul român contemporan care se respectă, universitar, eventual, tinde să facă abstracție de violență, violența de mai multe feluri este un ingredient de bază al marii literaturi și al romanului modern, începând cu Flaubert, Dostoievski, Tolstoi, până la mari autori contemporani, ca Mo Yan, J. M. Coetzee, Ismael Kadare, Philip Roth și alții.

Ce înseamnă, pentru un scriitor, să fie implicat? În primul rând, aș zice, înseamnă să scrie bine, să aibă o operă viabilă. Apoi, uzând de spiritul său critic, care i-a permis să-și structureze opera, să se pronunțe asupra literaturii altora. În cazul discuției de față, asupra unor scriitori români contemporani, eventual aflați pe val sau în fruntea bucatelor, cum se zice. Or, eu tocmai asta am făcut. Am avut o idee despre literatură, pe care am încercat să mi-o impun, scriind ce am scris, și, totodată, pronunțându-mă despre scrierile altora, asumându-mi riscul de a părea invidios și mai ales bătându-mi cuie în talpă, cum se spune. Mi s-a întâmplat asta când am avut mari obiecții asupra celui mai de succes scriitor roman – l-am numit pe M. Cărtărescu: un poet interesant, care a debutat cu un plagiat. Sună ca într-o epigramă, dar ăsta e adevărul. A vrut să scrie roman, nu i-a ieșit, dar nici că i-a păsat – succesul lui o luase deja la vale, nu mai putea fi oprit. Adevărata măsură a impetuozității de autor de succes damnat-paranoic a dat-o, însă, în jurnal. Am citit recent Un om care scrie, o antologie de jurnale pe mai mulți ani, căreia i s-ar fi potrivit titlul Un om care scrie fără să aibă nimic de spus. M-am mai pronunțat apoi despre autori mediocri și sub-mediocri cu care s-a înconjurat președintele Uniunii Scriitorilor din România, profesor de limba română care și-a făcut temele (a scris câteva cărți cu aceste nume: Teme I, Teme II, Teme III etc. – câtă creativitate scriitoricească îți trebuie ca să botezi mai multe cărți cu același titlu, să recurgi la astfel de stratageme?), N. Manolescu. Așadar, Gabriel Chifu, Varujan Vosganian, Horia Gârbea, autori aflați în funcții și foarte premiați, despre a căror mediocritate crasă nu dă bine să vorbești. Eu am vorbit și am scris, și am fost exclus din Uniunea Scriitorilor din România. Concomitent, de vreo patru ani încoace, de când povestea asta vizând contestarea unor scriitori care nu sunt scriitori s-a acutizat, am fost eliminat și din planurile de lucru ale unor instituții culturale precum ICR sau Ministerul Culturii. Ca să preiau vorbele întrebării tale, întreb: cine, cui, dă la cap?

B.C.: „Poate să nu-ți placă, dar e imposibil să nu-i admiri forța cu care descrie o lume de pe care Dumnezeu și-a luat mâna”, zice undeva Ștefan Agopian. E valabil și în cazul meu – chiar și atunci când mi se strânge stomacul citind, nu pot să nu admir viitura narativă pe care intuiesc că ați orchestrat-o, care are să mă măture în câteva clipe. Mă îndoiesc însă că ultima parte a afirmației marelui prozator este în acord cu viziunea dumneavoastră. Și-a luat Dumnezeu într-adevăr mâna de pe lumea văzută de Radu Aldulescu în cărțile sale? E posibil așa ceva?

R.A.: Eu, unul, aș lua la pachet cele două afirmații din fraza lui Agopian, eventual interpretându-le. Poate să nu-ți placă…, spune el, iar pentru mine e destul de limpede că lui Agopian nu-i place cum scriu și despre ce scriu, mai cu seamă că și reciproca e valabilă. Am o idee cu totul diferită despre literatură decât Agopian. În rest, toți avem tendința să spunem despre lucrurile care nu ne plac că nu-l au pe Dumnezeu, mai puțin, desigur, ateii. Dumnezeu este prezent, însă, în lume și în miezul celor mai mari atrocități – nimic nu se întâmplă fără voia Lui și toate au un rost pe care doar El îl știe. Lumile ficționale care reflectă în fel și chip lumea reală se ghidează, în general după aceleași reguli, pe care eu, unul, aș vrea să cred că le-am respectat în romanele mele, cu atât mai mult, cu cât sunt o persoană credincioasă. Știu mari romancieri care se declară atei, agnostici, sau liber-cugetători, dar în cărțile lor nu se vede asta, inexistența lui Dumnezeu, în pofida violențelor și atrocităților care intră în componența substanței narative. Există, de asemenea, mari autori atei, în operele cărora se simte un mesaj mai mult sau mai puțin explicit de negare a forței divine. Totuși, nici măcar despre aceștia nu se poate spune că Dumnezeu și-a luat mâna de pe lumea văzută de ei. Este vorba, desigur, de un artificiu de formulare, dar, în fapt, Dumnezeu iubește prea mult lumea, oamenii și literatura, ca să putem spune că și-ar fi luat mâna. Cel mult, putem spune asta în cazul autorilor mediocri, slabi, care nu ne plac, ceea ce se potrivește, în ultimă instanță, cu fraza lui Agopian: dacă nu îți place, înseamnă că Dumnezeu și-a luat mâna.

B.C.: Într-un interviu publicat de Mediafax afirmați că „e cum nu se poate mai rău pentru literatură, mai rău decât pe vremea comunismului.” Ce anume e mai rău? Și, aș îndrăzni să întreb, cum am făcut de am dat din rău în mai rău?

R.A.: Ce anume e mai rău, am spus, în mai multe rânduri, dar se cuvine să repet, să repetăm. Să începem cu piața de carte de literatură, cea mai căzută din ultima sută de ani. România e țara care consumă cea mai puțină literatură din toată Europa. Sunt țări de zece ori mai mici, ca număr de locuitori, cum ar fi Slovenia, unde se consumă mai multă literatură decât la noi. Tirajele mari din vremea comunismului erau, desigur, umflate, dar se pliau pe un sitem de difuzare centralizat, care includea mii de biblioteci sătești, orășenești, județene. Pe de altă parte, populația citea ceva mai mult decât acum, în lipsa televizorului, internetului, presei tabloide etc. E un fenomen asupra căruia s-a insistat poate prea mult, în tandem cu constatarea că nici în Occident situația n-ar fi mai bună. In Occident, însă, ca și în celelalte țări din estul fost comunist, există o piață de carte mai mult sau mai puțin întremată, incomparabilă cu cea de la noi, care pare să aibă o legătură subtilă cu haosul valoric păstorit și impus de instituțiile culturale. Vezi mediocritățile promovate-impuse în ultimii ani, prin premiile Uniunii Scriitorilor din România. Vezi-i pe cei din grupul de la Humanitas, unde M. Cărtărescu face o bună pereche cu un autor precum Radu Paraschivescu, un tip care, pe lângă altele, și-a inclus în fișa postului și literatura. Este și el scriitor, adică, pe lângă Liiceanu, Pleșu, Patapievici și alți ideologi de serviciu, lipsiți complet de organ pentru literatură, și care au băgat literatura română contemporană în fundătura unde se zbate în momentul de față. O situație care zgândăre, la o adică, nostalgia pentru niște vremuri când eu nu eram scriitor, pentru că nu puteam să public. De bine, de rău atunci exista o piață de carte, exista o minimă pertinneță pentru recunoașterea unor valori, niște prozatori, romancieri, poeți și dramaturgi, neegalați până în ziua de azi, în pofida regimului de libertate totală de expresie în care a intrat literatura. Ce s-a pus în locul unor Marin Preda, Petru Dumitriu, Constantin Țoiu, Nichita Stănescu, Teodor Mazilu și alții asemnea lor? Liiceanu? Pleșu? Cărtărescu? Padu Paraschivescu? Lucian Boia? Pur și simplu, îmi vine să-mi dau palme! Cum am făcut, de am dat din rău în mai rău, scăpând de dracu’, cenzura ideologică, și dând peste taică-său, cenzura economică, aliată cu globalismul. Răul ăsta din urmă, mai răul, literatura și scriitorul român îl datorează instituțiilor culturale reprezentate de așa-zisele personalități culturale, dintre care am enumerat mai sus. In urmă cu niște ani, publicam în Luceafărul de dimineață un articol de opinie, intitulat Douăzeci de ani de victorii împotriva literaturii române, prilejuit de aniversarea a douăzeci de ani de la înființarea editurii Humanitas. Arătam, în acel articol, cum respectiva editură, dimpreună cu patronul ei, au fost primii care le-au arătat editorilor din România că se pot lipsi de scriitorul român și de literatura națională. Mai răul acela pomenit de tine se întemeiază, printre altele, pe niște politici editoriale care au făcut să prospere niște inși nuli ca scriitori; aceștia au știut, ca să zic așa, cum să se miște sub vremurile tulburi post-comuniste.

B.C.: Există soluții? E ceva ce-ar putea face scriitorii?

R.A.: Există, desigur, soluții, dar cine să le pună în practică? Instituțiile culturale care au puterea nu vor să audă de astfel de soluții, care, le-ar periclita cheagul. Cel mai bun lucru pe care l-ar putea face scriitorii ar fi să scrie bine, ceea ce iarăși este greu, printre altele și pentru că a cam dispărut motivația. Scrisul literaturii adevărate a fost, dintotdeauna, un război individual și o asceză atroce. Asceza asta include și felul cum scriitorul alege să se implice în politicile literare din jurul său. Există scriitori care au făcut ceva în folosul literaturii naționale și al statutului scriitorului. Rețin mai ales faptul că s-au dezis de politicile literare ale președintelui Uniunii Scriitorilor din România și au luat atitudine. In jur de douăzeci de scriitori au fost excluși din Uniunea Scriitorilor, de o comisie de monitorizare și excludere special înființată de N. Manolescu, iar alți câțiva scriitori și-au dat demisia, în semn de protest. S-a înființat o nouă Uniune a Scriitorilor și o Ligă a Scriitorilor. Au avut loc sau sunt în curs de desfășurare în jur de cincizeci de procese, pornite împotriva Uniunii lui N. Manolescu, care a exclus scriitori în mod abuziv, pentru delicte de opinie, o situație fără precedent. Un singur scriitor, Paul Goma, a fost exclus din Uniunea Scriitorilor din România, pe vremea comunismului, în urma votului unui comitet director din care făceau parte Nicolae Manolescu și Ana Blandiana. Majoritatea proceselor de care vorbeam mai sus au dat câștig de cauză lui N. Manolescu. Și în cazul ăsta, funcționează ceea ce numim justiție coruptă. Există tot felul de forțe oculte sau fățișe care dau de pământ cu scriitorii care refuză să se înregimenteze. Oricum, aceștia alcătuiesc o minoritate. Restul scriitorimii, circa două mii de membri USR tac, stau cu nasul în farfurie, păzindu-și sendvișul, jumătatea de pensie sau indemnizația de merit, care a ajuns în momentul de față în jur de 4.700 de lei. Nu mai spun că beneficiarii acestei indemnizații, cu care aveam cândva niște schimburi de replici amicale nu mai discută cu mine, mă evită, de când am fost exclus din Uniunea Scriitorilor din România. Urât, grețos, dar asta este. În România domină, face legea genul ăsta de scriitor majoritar, deschis compromisurilor care i se impun de la centru.

Totuși, destui plecau și prin chemări de la rude, și prin cereri de emigrare mai vechi și împrospătate cu insistențe și proteste de tot felul, și destui reușeau să scape pe la granița cu ungurii. Pentru el însă, era prea târziu. Mereu a fost prea târziu. Pentru el nu existase niciodată vreo făgăduință acolo, după cum și aici a încetat să existe de timpuriu, pe măsură ce un soi de entuziasm secat de ambiții îl împingea înainte și-l făcea să se bucure, diluând amintirile și desființând perspectivele, și n-avea decât să-și vadă de ale lui, lăsându-se purtat și rostogolit și minunându-se de minunea de a se pomeni din nou în picioare și încă plin de chef de a o lua de la capăt mereu și mereu, ca un țap îndrăcit regulându-i pe toți cei care vroiau să-l reguleze, și n-ar fi fost umilință și necaz mai mare decât să se lase încălecat. (Amantul Colivăresei, Cartea Românească, 2006)

B.C.: V-ați gândit vreodată să emigrați? Sau, ca în cazul lui Mite, unul dintre cele mai iubite personaje ale dumneavoastră, n-a existat niciodată vreo făgăduință acolo, peste hotare?

R.A.: Am cochetat cu ideea de a emigra; un mod de a lupta pentru viața mea, la care, totuși, n-am subscris, din diverse pricini. Ii admir pe cei care au plecat din țară și, deopotrivă, pe cei care au rămas în plânsul și scâșnirea dinților de aici. Am avut ocazia să stau de vorbă cu mai mulți români stabiliți în Germania sau în Franța și toți mi-au spus, într-o formă sau alta, că ei și-au făcut acolo un rost pe care nu și l-ar fi putut face în România, dar, totodată, cu sufletul, ei sunt în București, Cluj, Timișoara, Craiova. Există, așadar, o ruptură între trup și suflet, pe care, la o adică, aș fi suportat-o; una dintre multele rupturi prin care trebuie să treci într-o viață de om, dar… Aș vrea să cred că ceea ce m-a împiedicat, de fapt, să emigrez, a fost limba în care scriu. Scrisul este, totuși, o componentă de bază a vieții mele, pentru care am sacrificat destule. Fără scris, aș fi fost cu totul altul, sau n-aș mai fi fost deloc. Ca o ironie sau o răzbunare a sorții, am refuzat să plec dintr-o țară în care se citește tot mai puțină literatură, în care să fii scriitor nu mai înseamnă aproape nimic. Și totuși, am rămas aici, tocmai pentru a fi scriitor. Mai corect și mai sincer ar fi, poate, să spun că n-am emigrat fiindcă n-a fost să fie, fiindcă mi-a fost scris să rămân aici.

Altfel stau lucrurile în privința personajului Mite. Nu mă identific cu personajele mele, decât, poate, parțial-accidental. Personajele sunt niște plăsmuiri care uneori pot fi mai deștepte și mai strălucitoare decât creatorul lor. Cred că Mite nu vrea să plece din țară pentru că, în pofida unor aparențe sau evidențe, el e prea îndrăgostit de lumea în care trăiește. Sună, la o adică, neverosimil, pentru că el se luptă cu niște greutăți și mizerii care-l periclitează în permanență fizic și sufletește. Unii din cei, nu mulți, totuși, care au desființat, la apariție, Amantul Colivăresei, s-au legat mai ales de lumea aceea prea plină de violență și mizerie, cu care autorul, dimpreună cu personajele, părea să empatizeze. Poate să nu-ți placă… Ne întoarcem iar la Agopian. Ce rost are atâta violență, mizerie, pumni în cap care zdruncină creierii, sânge, moarte etc.? Nu știm. Să-l întrebăm pe Dumnezeu, sau mai bine pe Mite, care iubește lumea asta până-ntr-atât, încât nu vrea să plece din ea. Am definitivat acest roman, Amantul Colivăresei, acum treizeci de ani. El există și azi în librării și în tonomatele de cărți din gări, ceea ce mă face să cred că în Romînia se mai găsesc oameni care să-l citească, măcar că situația mea pecuniară rezultată din dreturile de autor primite pentru acest roman și alte nouă, aflate și ele în librării și tonomate, mă îndeamnă, mă presează chiar, să emigrez.


B.C.: „Un copil se poate naște și fără dragoste, ceea ce nu e cazul unui roman bun sau foarte bun”, spuneați într-un interviu acordat lui Andrei Crăciun. E vorba despre dragostea scriitorului pentru literatură, pentru personajele sale, pentru lume, în general? Pentru o femeie, într-un anumit punct al vieții? Pentru dreptate? La ce vă refereați? Ce fel de dragoste e necesară în cazul dumneavoastră pentru a concepe un roman?

R.A.: Despre ce vorbeam, așadar, când spuneam că o carte nu se poate naște fără dragoste? Aveam în vedere, cred, una din definițiile vocației, care spune că ea, vocația, implică în mod misterios iubirea. E un mister, poate că n-ar fi tocmai bine să scormonim, să decriptăm… Revin, totuși, și spun că un copil se poate naște și dintr-un viol. Pentru un copil e nevoie de doi, în timp ce pentru roman e imperios necesar doar unul singur, care să creeze o lume, o lume până-ntr-atât de viabilă, încât să răzbată în timp. Sunt scriitori din care ne împărtășim la sute sau mii de ani după ce s-au săvârșit; ei și-au topit în operă preaplinul de dragoste și suferință. Mă refeream, așadar, la dragostea atotbiruitoare de inspirație divină, dragostea de literatură și, implicit, de lume, fără de care nu poți exista ca scriitor adevărat și n-ai decât să rămâi un biet membru al Uniunii Scriitorilor din România, atent la ce zice și la ce mișcare face, pentru a nu-i zbura jumătatea de pensie sau indemnizația de merit din farfurie.

B.C.: În același interviu – zguduitor, demascant, ca un roman de Aldulescu într-o capsulă – spuneați, tulburând poate: „fără un ideal artistic, religios, politic sau de alt fel, viața omului intră în entropie”. Care au fost de-a lungul timpului idealurile dumneavoastră? Au rămas aceleași până astăzi?

R.A.: Am marșat pe chestia asta cu intratul în entropie fără un ideal, în primul rând pentru că acum, poate mai mult decât în trecutul comunist de tristă amintire, să spui că ai un ideal, și, nu mai zic, chiar să ai, sună anacronic-desuet. Nu pot să nu uit că trăiesc într-o lume în care mulți se uită la mine ca la o arătare dacă le spun că scriu cărți, și, mai ales dacă le spun cât câștig de pe urma acelor cărți. Păi, și atunci, la ce-ți folosește? Vrei să te împăunezi? Să te dai mare? Atunci, n-ai decât să suporți consecințele. Păi, sunt un idealist. Scriu cărți pentru oameni, chiar dacă oamenii nu prea citesc. Prefer să mor de foame, decât să mor din pricina lipsei unui ideal. Șarjez, desigur. Șarjarea asta ar vrea să conțină un sfat pentru tineri: să-și asculte cu atenție sufletul, să nu-și sacrifice idealurile pentru partea materială a vieții. Faptul că eu am sacrificat partea materială a vieții n-ar fi un exemplu tocmai bun de urmat, decât, poate, pentru aceia care simt irepresabil chemare pentru scrisul literaturii.

Da’ așa-i o vorbă, că trebuie să-ți placă să trăiești dacă tot te-a borât nevoia-n lume. Să te frămânți, să te zbați, să te macini de pe o zi pe alta, pân-ai să cazi jos mort. Dacă așa ți-e scris, cu asta te-alegi. (Sonată pentru acordeon, Cartea Românească, 2008)

B.C.: Când vă uitați înapoi, ați zice că ați trăit o viață pe sufletul dumneavoastră? Sau vedeți mai degrabă momentele mai puțin bune, alegerile greșite?

R.A.: Când te uiți înapoi… Cât de limpede vezi, când te uiți înapoi – aș insista, preț de câteva fraze, asupra acestui aspect. Pe măsură ce te îndepărtezi de el, trecutul tinde să se mute pe altă planetă, să se ficționalizeze, mai cu seamă când ai o memorie cu predipoziție spre ficționalizare. Unde sunt acum întâmplări, oameni, imagini, emoții prin care am trecut în urmă cu cincizeci de ani? Unde sunt eu, cel de acum cincizeci de ani? Ce ne amintim, marcați eventual de nostalgie și de emoții de tot felul, este cu totul altceva decât ce a fost. Am auzit și mă tentează o ipoteză de felul ăsta, că tot ce am trăit este conservat intact, într-un loc din Univers, cu care intrăm în contact în ultimele secunde ale vieții, când retrăim totul exact cum a fost, inclusiv, desigur, frazele scrise-citite și emoțiile care le-au iscat... Deocamdată, sunt în viață, așa încât îți răspund cu ce am la îndemână la întrebarea dacă am trăit pe sufletul meu. Privind înapoi, pot spune că viața mea a decurs, milimetric, așa cum mi-am dorit. Ca un exercițiu, aș zice că se întâmplă, uneori, să am îndoieli în privința unor alegeri-opțiuni recente, din urmă cu câteva zile, săptămâni sau luni. Pe măsură, însă, ce mă îndepărtez, după cel mult un an, îmi dau seama că am făcut cea mai bună alegere cu putință. Ajung să cred, chiar, că altcineva a ales, cineva mai înțelept decât mine și care mă iubește. La 65 de ani, privind înapoi, cu o sintagmă comună, aș putea spune că sunt mândru de absolut toate alegerile mele, care, unora, li s-ar părea, poate, masochiste sau de o naivitate frizând imbecilitatea.

B.C.: Sunteți adesea confundat cu personajele dumneavoastră; datorită unei aparente ușurințe cu care abordați subiecte încadrate de critici ca fiind marginale, poveștilor plasate în medii necunoscute cititorului de literatură contemporană românească, coroborat cu biografia dumneavoastră (sporturile de performanță practicate în tinerețe, muncile din fabricile și uzinele patriei etc.), se presupune că ați trăit pe propria piele episoadele descrise în romane. Vă deranjează?

R.A.: Să confunzi sau să identifici un autor cu personajele sale este, în cel mai bun caz, eroarea unui neprofesionist în ale literaturii. Mediul nostru literar, însă, abundă de neprofesioniști, mulți dintre ei aflați în suprastructurile sistemului. Neprofesionalismul și lipsa organului pentru literatură merg în tandem cu predispoziția spre diversiune, pentru a amesteca și schimba accentele, făcând din alb negru, și invers. Cu câțiva ani în urmă, într-un articol de o pagină din România literară, mi-au fost desființate toate cărțile. Autorul articolului, pupincuristul de anduranță, format la școala presei comuniste, Alex Ștefănescu, a folosit procedeul identificării scriitorului care sunt cu personajele mele, pe care le-a și moralizat, moralizându-mă, implicit. Fusesem scos afară din biroul dezafectat al Uniunii Scriitorilor din România, în care locuiam, fusesem exclus din USR, așa încât se cuvenea să fiu scos și din literatură. Alex Ștefănescu a primit ordin pe unitate de la șeful său, N. Manolescu, în acest sens. M-a identificat cu personajele mele și și-a exersat veleitățile scriitoricești, răstălmăcind niște episoade de acum mai bine de treizeci de ani, când el și prietenul său, Ion Cristoiu, ar fi avut, chipurile, mari probleme cu un securist, deoarece m-au publicat în Suplimentul Literar Artistic al Scânteii Tineretului. Ce-mi place este că Alex Ștefănescu păstrează regula conspirativității, nedând numele securistului respectiv; n-ar fi mare lucru să-i fie coleg de redacție, cu te miri ce funcție în structurile de conducere ale Uniunii Scriitorilor din România. Articolul avensează o concluzie apoteotică: succesul de critică al cărților mele ar fi comparabil cu efectul unei ședințe de hipnoză în masă. Până unde se poate merge, așadar, identificând autorul cu personajele sale. Mă întrebi dacă mă deranjează și îți spun cu mâna pe inimă că nu. Ca un paradox care mă lasă rece, într-un număr recent din România literară, treizeci de critici au votat Lista celor mai bune o sută de cărți de proză din ultima sută de ani, în care figurez cu romanul Amantul Colivăresei.

B.C.: Am dat chiar peste mărturii ale scriitorilor, care vorbesc despre exotismul temelor tratate de Radu Aldulescu; ca și când viața și greutățile oamenilor simpli, lupta celor săraci sau confuzi, confiscați de idei fixe ș.a.m.d. ar fi ceva inaccesibil, nicidecum pe toate drumurile. Or nu scriitorii sunt la rândul lor foarte săraci în România? De ce tocmai lor li se par exotice istoriile dumneavoastră? Unde se produce disocierea?

R.A.: Din câte știu, diversiunea asta cu exotismul aparține aceluiași autor al unor texte care n-au folosit la nimic (Texte care n-au folosit la nimic este titlul cărții de căpătâi a lui Alex Ștefănescu). Am citit, tot în România literară, sub semnătura respectivului, că acei critici care văd în mine un romancier valoros fac o confuzie gravă, dat fiind că eu nu sunt altceva decât un autor exotic. Pentru că tot am picat pe acest subiect, grație întrebării tale, încerc să îmi închipui ce a fost în capul omului: sunt un romancier exotic, pentru că scriu despre lucruri din altă lume, paralelă, cumva, cu lumea presei comuniste în care s-a format respectivul, mâncând căcat în contul comuniștilor și în contul lui Ceaușescu, până când s-a făcut de două sute de kilograme. Disocierea despre care mă întrebi se produce cam pe aici: în ultimă instanță, suntem ceea ce mâncăm, atât din punct de vedere fizic, cât și din punct de vedere spiritual. Eu n-am mâncat ce a mâmcat respectivul, și n-am făcut ce a făcut el, și de aceea îi par exotic.


B.C.: Revin puțin la excluderea din Uniunea Scriitorilor din România. Ianuarie 2017. În ce manieră v-a afectat? Are de-a face în vreun fel cu exotismul despre care vorbeam mai sus?

R.A.: Tocmai sugerasem în răspunsurile de mai devreme că nu m-a afectat excluderea din Uniunea Scriitorilor din România. M-a bucurat, chiar, fiindcă a pus lucrurile în ordine. Locul meu ca scriitor nu era acolo, în pofida a ce vrea să ne facă să credem acea Uniune, cum că ar face lucruri bune pentru scriitori, funcționând ca un sindicat care apără drepturile scriitorilor etc. De ani buni, Uniunea a devenit o feudă a unui profesor de limba română (N. Manolescu), care prin politicile sale literare dezastruoase a făcut mult rău scriitorului și literaturii naționale. Așa-zisul meu exotism, felul meu de a înțelege literatura, mă face inaderent la practicile Uniunii.

B.C.: Ca fapt divers (și paradoxal), un poet tânăr (și foarte talentat), într-o discuție amicală, mărturisea spășit, dar convins de gestul lui, că s-a înscris recent în USR. „Pentru locul de veci”, a recunoscut. Vă mai amintiți când și de ce v-ați înscris în USR?

R.A.: Înclin să cred că mărturisirea acelui tânăr poet care și-a motivat astfel înscrierea în USR era, fie o glumă, prea subtilă pentru a fi percepută ca atare, fie o metodă de aburire. Știu destul de mulți scriitori tineri talentați, cu cărți, care nici nu vor să audă să se înscrie în USR, luând aminte, chiar și la suprafață, de diferendele de acolo. In privința locului de veci invocat de prietenul tău, aș mai avea de adăugat câte ceva. Știam că USR-ul asigură cheltuielile de înmormântare membrilor săi. Există în cimitirul săracilor, Străulești, de la marginea de nord a Bucureștiului, o parcelă pentru scriitori, achiziționată cândva de președintele de atunci Laurențiu Ulici, pe care am văzut-o prima dată când am fost la înmormântarea poetei Mariana Marin. Nu știu dacă acolo sunt locuri de veci sau locuri de șapte ani. Ceea ce știu sigur, e că acel cimitir Străulești se numește pe bună dreptate al săracilor, fiindcă Primăria oferă locuri gratis acolo celor lipiți de posibilități. Am fost recent la înmormântarea unui prieten care nu era scriitor, și a primit un loc la Străulești, de la Primărie. Mai știu de asemenea că există locuri pentru scriitori la cimitirul Bellu. Acolo sunt duși scriitori considerați cotați de către USR, cum ar fi Ion Flora, Marin Mincu, Constantin Țoiu, Adrian Păunescu. Ierarhiile funcționează, așadar, postum, nu doar în istoriile literare, cât și prin repartizarea locului de înmormântare. Nu-mi sună, însă, prea bine să spui că te-ai înscris în USR pentru locul de veci. Asta în împrejurarea când în ultimii ani s-au înscris în USR sute de scriitori veleitari, aflați la vârsta pensionării, vizând acel drept la jumătate de pensie. In ce mă privește, am intrat în USR în virtutea primirii Premiului de debut pentru roman pe anul 1993. Exista regula intrării automate în Uniune a debutanților premiați USR. Nu știu dacă ea mai funcționează în prezent. Cu niște ani în urmă, un poet valoros, cu premiu pentru debut, Alexandru Ioan pe numele lui, și-a depus dosarul pentru intrare în USR și i-a fost respins de comisia de validare, condusă de un poet foarte vechi și foarte premiat, căruia prefer să nu-i dau numele, acesta fiind - un cât de cât cunoscător bine intenționat poate vedea cu ochiul liber - mai puțin poet decât Alexandru Ioan. Cunosc episodul în amănunt, fiindcă atunci m-am implicat, intervenind pentru ca Alexandru Ioan să fie primit în USR. Ca alți poeți foarte buni pe care-I știu, el trăia la limită, dintr-o pensie de 7-800 de lei, căreia i s-a adăugat jumătate din ea, odată cu intrarea în USR. Că cei din comisia de validare nu-l citiseră pe Alexandru Ioan, ține, la o adică, de tabieturile USR-ului. Interesant e însă că respectivii nu știau că poetul luase premiul de debut al USR.

B.C.: „Disponibilitățile spre compromis și pupincurism ale scriitorului român sunt nebănuit de extinse, nesecate și merg în tandem cu mediocritatea lui funciară.” Oare de ce? E făcut din alt aluat decât scriitorul norvegian, decât cel argentinian?

R.A.: Întrebarea ta conține răspunsul corect. Scriitorul român este făcut din cu toul alt aluat decât scriitorul norvegian sau argentinian, și chiar decât cel maghiar, ceh sau albanez. Se vede în primul rând în valoare. Fără a mă întinde prea mult cu argumente și exemplificări, aș spune că noi nu avem, în momentul de față, un romancier de talia albanezului Ismael Kadare, pe bună dreptate foarte cunoscut și iubit în Occident. Literatura română, așadar, făcută de scriitori plămădiți dintr-un aluat specific, este în urma literaturii albaneze sau maghiare, și foarte departe de literatura norvegiană sau argentiniană. Cum devine de se întâmplă acest lucru am tot arătat în diverse ocazii. De astă dată mă rezum, legându-mă doar de disponibilitățile spre compromis ale scriitorului român care îl cantonează în mediocritatea lui funciară. Să spunem doar și să credem (eu spun și cred, și îi îndemn și pe alții) că talentul este o chestiune de caracter, chiar și cu excepțiile de rigoare, care nu fac decât să întărească regula. Oricum, lipsa de caracter e o boală mintală, care te trage înapoi, care te împiedică să performezi nu doar în scrisul literaturii, ci și în alte domenii. In concluzie, aș zice că nu doar scriitorul român este plămădit dintr-un aluat păgubos, dar și românul, în general.

B.C.: Într-o cronică la adresa celui mai recent roman publicat de dumneavoastră, Rezidenți în Casa Visurilor (Hyperliteratura, 2018), Octavian Soviany vorbește despre personajul principal ca fiind un reprezentant al lui homo apocalipticus, „un moralist mizantrop, ușor cinic și total lipsit de iluzii”. Cât de reprezentativ este Grigore mânca-mi-ai, ziarist ratat, pentru omul comun al zilelor noastre?

R.A.: Fiindcă a venit vorba de Octavian Soviany. Cârcotașul de serviciu care sunt, cum am fost numit, recent, la o lansare a Rezidenților… la Craiova, când pic pe o discuție despre literatură cu cineva dispus să pună bază pe competența mea, mă refer la Octavian Soviany ca la cel mai mare scriitor român contemporan. L-am citit aproape în întregime. Am fost primul care a scris entuziast, laudativ, la apariție, despre Viața lui Kostas Venetis. Am spus asta la prima lansare a romanului, iar autorul a avut o replică ușor circumspectă: primul care ai scris pe hârtie. Alții au scris cu săpunul pe oglindă, am spus, deși știam că se referă la comentariile din spațiul virtual, pe care le prea frecventam la ora aceea. În sfârșit, îmi permit, la rându-mi, să fiu ușor circumspect față de Octavian Soviany, comentându-i comentariul. Îmi place termenul de homo apocalipticus care rimează cu viziunea naratorului asupra epocii din roman; personajele par să trăiască în vremurile apocalipsei. Grigore, însă, doar că face pe mizantropul moralist, joacă comedia asta, jucându-se cu focul, moralizându-I benign pe cei care îl spoliază, îl fură, îl dau afară din propria casă. Ceva de genul îți rup o mînă și-un picior și-mi încununez lucrarea făcându-mi nevoile pe tine, iar tu îmi bați obrazul, moralizându-mă: nu e frumos ce faci, te bate Dumnezeu. Totodată, el reacționează disproporționat când este sfătuit ce să facă pentru a nu fi călcat în picioare. Una peste alta, omul suferă de o boală care îl face inapt pentru lumea în care trăiește; e un soi de Idiot în variantă autohtonă, care își camuflează nebuloasele sufletești sub masca moralistului mizantrop, ușor cinic și lipsit de iluzii.

Poate doar într-o grilă de lectură de suprafață, Grigore este reprezentativ pentru omul sau românul comun al zilelor noastre. Am citit chiar o cronică a unui critic tânăr care avansa ideea că oricare dintre noi am putea avea în bloc un Grigore de la 10. Altminteri, omul comun al zilelor noastre are niște date radical diferite de ale lui Grigore: aptitudini pentru descurcăreală, instinct al conservării, dorință-aplecare spre îmburghezire, chiar și când e sărac lipit, un foarte ferm instict al proprietății și al parvenirii. Lui Grigore îi lipsesc aceste calități-defecte. In cel mai bun caz, le mimează, se străduie să fie Grigore de la 10, lunecând pe nesimțite spre deznodământul care îl arată cititorului așa cum este: Grigore, fiul ploii și al boscheților, Grigore, omul străzii.


Fel de fel de experiențe-travestiuri în care a dat să se ascundă, să se rătăcească, să se piardă, să fugă de el însuși, schimonosindu-se în fel și chip, primind diplome de calificare și certificate de căsătorie. Cu timpul însă a pierdut deprinderile acelor meserii și relații de familie care s-au resorbit coborându-i tot mai adânc în carne, amestecându-se cu urmele altor deprinderi din adolescență și copilărie, când a făcut pe boxerul, halterofilul, canotorul sau ciclistul… (Rezidenți în Casa Visurilor, Hyperliteratura, 2018)

B.C.: A dat Radu Aldulescu să se ascundă, să se rătăcească, să fugă de el însuși scriind acest roman?

R.A.: Comentând sumar-aleatoriu citatul extras de tine din Rezidenții…, aș spune că el dă seama de capacitatea naturii umane de a se dedubla-schimba periodic și de-a lungul vieții. Suntem ceea ce suntem (prin naștere, dat, destin), dar mai ales ceea ce devenim. Suntem și alții. În noi există mai mulți. Unii se trezesc perodic și acționează, alții se odihnesc și apar mai rar, alții par să zacă în amorțire, făcându-și de câteva ori simțită prezența într-o viață.

Dacă am scris ca să mă rătăcesc, să mă ascund, să fug de mine însumi… Printre virtuțile scrisului este, desigur, și aceasta, cu efect terapeutic-defulatoriu, ce poate răspunde nevoii omului de a trăi alte vieți, fie și prin delegație, identificându-se și empatizând cu personajele unui roman. Nu doar scriitorul, ci omul în general își dorește, uneori, să fugă de el însuși pentru a fi altcineva, eventual în altă lume. Scriitorul, însă, o face mai aplicat, mai programatic, asumându-și, aș zice, niște riscuri. Romancierul, fiindcă mai ales la el mă refer, coboară sau urcă zilnic într-o lume paralelă cu lumea reală. Această urcare-coborâre sau fugă periodică deteriorează, inevitabil, în timp, aderența la lumea reală. E și cazul actorilor. Transa scrisului, așadar, poate face din cel care o practică o ființă specială, deosebită, ciudată pentru omul reprezentativ pe care îl pomeneai mai sus.

B.C.: Ce mai înveți ca prozator scriind a zecea carte? Ce mai e de învățat în cazul dumneavoastră vizavi de acest subiect?

R.A.: Scriind, înveți să spui ce ai de spus. Dacă ai într-adevăr ceva de spus, țin să precizez, fiindcă știu destui autori în mediul literar autohton care scriu și publică fără să aibă nimic de spus. Scriitorul adevărat, profesionist (o specie pe cale de dispariție la noi, exterminată în mod programatic de instituțiile culturale) are în permanență lucruri de spus și știe cum să le spună. Relația între formulă-compoziție și subiect-temă. O lucrare care se învață în permanență scriind, citind, potrivindu-ți viața cu aceste acțiuni. De-a lungul timpului, am frecventat autori prolifici precum Saul Bellow, Mario Vargas Llosa, Mo Yan, Orhan Pamuk, J. M. Coetzee, Haruki Murakami, Philip Roth și alții asemenea lor. Autori a zece, cincisprezece, douăzeci sau treizeci de cărți. Pe unii i-am citit aproape integral, și pot spune că niciuna din cărțile lor nu coboară sub un nivel valoric ridicat, de negăsit la scriitorul român, mai cu seamă la cel cu predispoziție spre prolificitate. Iau aminte cu jind la autori precum cei de mai sus. Aș avea mult de învățat ca să ajung la nivelul lor, dar nu mai am timp. Vârsta nu-mi mai permite. Continuu, totuși, să învăț. E prea târziu să renunț, să mă las păgubaș. Iau aminte, totodată, la prolificitatea romancierului român, care înclină spre grafomanie. Recent, am citit, parțial (sunt, totuși, un cititor încercat-experimentat, apt să îndure multe) romanul cu numărul 26 sau 27 al unui autor român contemporan bine cotat, căruia prefer să nu-i dau numele. E dintr-o generație cu mine, am debutat cam în același timp, deci în același răstimp de aproape treizeci de ani el a scris de trei ori mai multe cărți, pe lângă vreo mie de articole în presa cotidană și culturală. Dincolo de onorabilitatea mai mult decât evidentă a unei cariere bazate pe o cultură vastă și foarte solidă, mă întristează evoluția lui ca romacier: la aproape al treizecilea roman, face aceleași erori flagrante din primele romane, ce par să țină nu doar de o neputință funciară, ci și de o grabă-precipitare-nerăbdare care, în ce mă privește, e cel mai mare dușman al unui romancier. Culmea e că, la rigoare, se poate spune despre el că a făcut treabă: a luat niște premii, a câștigat bine în presă, iar odată cu împlinirea vârstei de 60 de ani a dobândit prin USR acea multrâvnită-nenorocită indemnizație de merit. Sincer, n-aș vrea să fiu în pielea lui. E o tragedie, totuși, să te numești scriitor, să fii recunoscut ca atare, și să fii atât de exterior literaturii. N-aș vrea să fiu nici în pielea altui prolific titrat, căruia, de astă dată, îi dau numele:Nicolae Breban, autor a peste 30 de romane, dacă nu mă înșel, pe care l-am citit cândva cu interes. Până la Drumul la zid (al cincilea sau al șaselea roman, cu titlu premonitoriu, parcă), mi-a sunat aproape bine. După aceea a devenit tot mai ilizibil-artificios, trenând într-o epică neverosimilă. Departe de mine gândul de a desființa sau minimaliza un autor de talia lui N. Breban, devenit un brand al romanului autohton. Tot ce vreau să arăt este că la noi, dacă știi să-ți faci un nume, autopromovându-te, gestionându-ți cariera adecvat, poți supraviețui și la un nivel valoric scăzut. În cazul lui N. Breban, poți cânta aceeași melodie pe care ai învățat-o cândva, scriind primele cărți. Știu oameni, scriitori chiar, care mărturisesc că nu pot citi Breban sau Cărtărescu, dar îi consideră niște mari scriitori. Am auzit chestia asta spusă de niște scriitori români bine cotați, care se pricep să-și mențină cota mai puțin prin ce scriu, și mai mult prin felul cum adulează autori ce se cer adulați, fără să-și bată capul să-i citească. Oportunism, neprofesionalism, impostură.

B.C.: Nu mai cumpără lumea cărți. Nici măcar vechituri de-astea la preț redus de tot. După ce că s-a înrăit, lumea s-a și prostit, zice un personaj din Rezidenți… la un moment dat. Sunteți de acord cu afirmația lui? Ce s-a întâmplat?

R.A.: Fraza personajului Găină, anticar-buchinist din Pasajul Universității reflectă pieziș o situație despre care s-a întâmplat să vorbim mai devreme. Piața de carte de la noi, cea mai scăzută din ultima sută de ani. Lumea nu mai citește, iar pe cale de consecință, ca să folosesc un limbaj juridic, s-a prostit și s-a înrăit. Prostia merge mână în mână cu răutatea și imoralitatea, și ambele își au rădăcina în incultură și chiar în disprețul fățiș pentru cultură; știu o directoare de centru cultural care se mândrește cu faptul că n-a citit în viața ei nicio carte de literatură. Lumea are, așadar, alte priorități decât lectura, care cere oarece efort, aparent inutil. Fenomenul e complex, a fost analizat în fel și chip, laolaltă cu beneficiile consumului de literatură. Eu, unul, mă împotrivesc prostirii și înrăirii lumii, după puteri, scriind literatura pe care o scriu.

B.C.: Și totuși, scriitori apar cu duiumul. În încheiere, dacă ar fi să le dați un sfat cititorilor noștri, poate la rândul lor scriitori la început de drum, care ar fi acela? Ce v-ar fi plăcut să știți înainte să fi debutat?

R.A.: Apar, într-adevăr, mulți oameni care scriu și publică din tot felul de motive, inclusiv pentru a li se reduce termenul de detenție. Foarte puțini dintre cei care publică sunt scriitori sau au șanse să devină, iar haosul valoric de care vorbeam mai devreme, combinat cu gusturile debile, needucate ale consumatorului de literatură de la noi, lasă cale liberă impuneii imposturii și prostului gust. Vezi best-seller-uri gen Suge-o, Ramona!, Moștenirea lui Abraham, Fluturi și încropeli aforistice sau romanești ale unor vedete din show-biz.

Am dat, adesea, sfaturi tinerilor aspiranți în ale literaturii, dar numai citind ce au scris. Altminteri, sfaturile generale sunt încă și mai lipsite de eficiență decât cele cu textul pe masă. Nimeni nu poate să învețe pe nimeni să scrie, spunea Llosa în Scrisori către un tânăr romancier. Pot spune că am învățat asta pe propria piele, cu mai multă aplicație decât alți scriitori români. N-am avut un maestru în carne și oase și n-am învățat să scriu în cenacluri, redacții sau amfiteatre. Am învățat să scriu de unul singur, citind și scriind cum m-a tăiat capul, fără niciun fel de îndrumare. Primul meu roman l-am definitivat la vârsta de 34 de ani, în 1988 și am reușit să-l public la vârsta de 40 de ani. Am scris, cumva, acel roman fără nicio speranță că voi reuși vreodată să-l public. Răbdarea, atât de necesară romancierului, mi s-a impus cumva din afară. M-a întârziat, pe de o parte, cenzura ideologică, iar pe de alta, neputința mea de a relaționa cu oamenii din sistem care să mă ajute să public. Inainte de momentul definitivării romanului de debut, am scris, cred, de-a lungul a zece-doisprezece ani, în jur de cinci-șase mii de pagini, din care am reținut, la un moment dat, cam șapte sute de pagini, despre care știam că nu înseamnă aproape nimic, deși reușisem, în decursul anilor optzeci, să public fragmente de proză în revistele literare ale vremii. Abia când am definitivat primul roman, extrăgându-l din cele șapte sute de pagini, am înțeles că acele pagini ar putea fi puncte de pornire pentru următoarele cărți. Se întâmpla în 1988. Normal ar fi fost ca, după intarea literaturii în regim de libertate, să pot publica acel roman, care era chiar bun, după cum au certificat niște cronici ale unor critici importanți și Premiul de debut al USR. Nu știam, însă, un lucru pe care nici astăzi nu-l știu – să mă mișc eficient în mediul și în sistemul literar autohton. Nu știam, nu știu și nici nu mi-ar plăcea să știu, având în vedere atmosfera toxică din mediul respectiv, de care soarta, Dumnezeu m-a ținut la o distanță convenabilă.