În Germania te simţi răsfăţat ca scriitor

Dacă ar fi să trăiască în alt spațiu, scrie: „poate că mi-ar plăcea să trăiesc într-un spațiu în care cultura chiar contează, un spațiu care să nu fie la coada clasamentelor europene la capitolul cît citim. Un spațiu în care să-ți permiți să scrii și în timpul săptămînii, nu doar în weekend sau în concediu (știu, alții nu au nici măcar concediu), un spațiu în care să existe politici publice de promovare a lecturii pe termen lung și cu folos.”


Ai participat de mai multe ori la lecturi și festivaluri în spațiul german, cea mai recentă participare fiind la Târgul de Carte de la Leipzig, în 2018, unde s-a lansat și antologia de proză românească contemporană Viața ca un blat de tort (ed. Daniela Duca, Anke Pfeifer, Valeriu Stancu). Cum ai ales textul potrivit pentru această antologie reprezentativă pentru proza românească actuală?
Au ales editorii, nu eu. Ei au făcut selecția autorilor și a fragmentelor pentru antologie. Eu doar am fost de acord să fiu în carte cu ce-au ales ei, m-am bucurat și am fost onorată să fiu alături de scriitori pe care îi admir. Romanul din care au ales fragmentul, „Mireasa cu șosete roșii“, a apărut în 2008. Te miri și te bucuri să afli că după zece ani de la publicarea unei cărți cineva se mai interesează de ea, vrea să selecteze un fragment pentru o antologie cu autori contemporani. Te miri, pentru că în lumea noastră e împinsă în față noutatea, promovarea și trîmbițele sînt pentru cărțile noi, și, astfel, ce e nou pare dintr-o dată și valoros. Noutatea ca sclipici. Noutatea cu sclipici. Eu însămi ţin cont de criteriul noutăţii cînd aleg cărţile despre care vorbesc la Radio România Cultural, fiindcă emisiunea se numeşte „Timpul prezent în literatură”. E firesc să ne intereseze noutăţile, să ştim ce, despre ce şi cum se scrie acum dar cîteodată simţi nevoia să te întorci la cărţile vechi. Aşa că m-am bucurat mult că editorii acestei antologii au considerat că o carte apărută în 2008 mai poate fi interesantă. Iar anul trecut a apărut și prima traducere integrală a romanului meu „Mireasa cu șosete roșii“, în maghiară. Așa că, iată, s-a întîmplat să aibă parte de o frumoasă aniversare cărticica asta, la zece ani de la apariție.

Cum ți se pare că este privită-n spațiul german literatura română contemporană, cît de confortabil te simți tu ca scriitor în Germania?
Am fost anul trecut la Tîrgul de Carte de la Leipzig, unde România a fost invitata de onoare. Am fost în primul rînd ca jurnalist, am făcut emisiuni, am trimis relatări și știri de acolo pentru Radio România Cultural și Radio România Actualități. Și am fost și ca scriitoare, am avut două lecturi. Așa că pot vorbi despre cum a fost privită atunci literatura română în spațiul german. Am văzut ce înseamnă organizare profesionistă a programului unei țări invitate de onoare. Am văzut cum în presa germană au apărut, încă înainte de tîrg, articole şi interviuri ample despre şi cu scriitorii români, unele pe prima pagină a unor ziare importante – în Germania presa contează, lumea citește ziarele, are și ce să citească. Apoi am văzut public numeros la lecturile şi dezbaterile autorilor români invitaţi. La seara de proză românească sala a fost plină cu oameni care probabil nu știau mare lucru despre cărțile noastre, dar erau extrem de curioși și foarte prietenoși. A fost atunci în public şi directorul Leipziger Buchmesse, dl. Oliver Zille. După lectură am cunoscut un cuplu care venise cu mașina de la sute de kilometri, pe o ninsoare teribilă, doar ca să asiste la această lectură a prozatorilor români. Iar ambasadorul Germaniei la Bucureşti, domnul Cord Meier-Klodt, a fost un veritabil ambasador al literaturii române la Tîrgul de carte de la Leipzig, unde a venit la inaugurarea standului României să-i susţină pe scriitorii noştri. Pe scurt, în Germania te simţi răsfăţat ca scriitor, fiindcă în Germania chiar există public pentru literatură, un public educat şi crescut în tradiția lecturilor publice de vreme îndelungată. Organizarea prezenței României ca invitat de onoare la Tîrgul de Carte de la Leipzig li se datorează Luminiței Corneanu, lui Alexandru Popescu și Ioan Matei, de la Ministerul Culturii și Identității Naționale și Ioanei Gruenwald, de la Headsome Communication. Și succesul participării României la Leipziger Buchmesse 2018 a avut ecou și la ediția de anul acesta, cînd Eva Ruth Wemme a primit prestigiosul premiu al Tîrgului de Carte de la Leipzig pentru traducerea romanului „Dimineață pierdută“ de Gabriela Adameșteanu.

Ți se pare că se traduc suficient de multe volume din limba germană în limba română?
Cred că ar fi loc de mai multe traduceri din literatura germană în română. Îmi amintesc de ediția Bookfest cînd au fost invitate de onoare Germania, Austria și Elveția. Am ascultat atunci lecturile unor autori ale căror cărți le-aș fi vrut traduse în română. Josef Winkler, de pildă, îmi amintesc că mi-a plăcut foarte mult.

Te-au influențat de-a lungul timpului o serie de scriitori germani, poeți sau prozatori? Ce afinități ai descoperit că ai cu aceștia?
În adolescență l-am descoperit pe Kafka într-o librărie de cartier. L-am iubit de la primul rînd din „Procesul“. Îi recitesc uneori fragmente de proză sau de jurnal și senzația de stupoare și neliniște pe care am simțit-o prima oară cînd l-am citit e aproape la fel de puternică și acum.

Îmi place mult Herta Müller, mă pot lăuda că sînt printre cei care au citit-o şi au îndrăgit-o dinainte să ia Premiul Nobel. Am descoperit-o datorită Norei Iuga, care i-a tradus cîteva cărţi şi mi-a vorbit adesea cu entuziasm despre literatura ei. Îmi place Herta Müller în eseuri, în felul cum chestionează limbajul, puterea lui și slăbiciunea lui, în felul cum inventează expresii pentru experiențe inexprimabile, subtile și extrem de puternice. Nu știu dacă pot vorbi despre afinități, nu cred că se cade, dar simt că-mi vorbește mie, că pune adesea în cuvinte bîjbîielile, nesiguranțele și furiile mele. Mai mult decît alți scriitori. Da, cititoarei din mine i se potrivește Herta Müller.

În ce spațiu cultural ți-ar plăcea să locuiești o perioadă mai lungă de timp?
Poate că mi-ar plăcea să trăiesc într-un spațiu în care cultura chiar contează, un spațiu care să nu fie la coada clasamentelor europene la capitolul cît citim. Un spațiu în care să-ți permiți să scrii și în timpul săptămînii, nu doar în weekend sau în concediu (știu, alții nu au nici măcar concediu), un spațiu în care să existe politici publice de promovare a lecturii pe termen lung și cu folos. Un spațiu în care faptul că marea majoritate a oamenilor au acces la cultură, citesc, merg la teatru, la film, discută despre ce citesc și-și exersează constant gîndirea critică face imposibilă ascensiunea politicienilor autoritariști, a partidelor extremiste, a discursului urii.

Dacă ai alege un citat dintr-un poet german contemporan, care ar fi acesta?
Fiindcă am pomenit-o pe Herta Müller, care e și poetă, și nu doar în colajele ei din tăieturi din ziare, ci, cred eu, în tot ce scrie, inclusiv în discursurile pe care le ține la decernarea premiilor pe care le primește, aleg un citat dintr-un eseu pe care îl recitesc din cînd în cînd, „În fiecare limbă sînt alți ochi“, tradus de Alexandru Al. Șahighian: „Nu-i adevărat că pentru orice există cuvinte, și nici că gîndim totdeauna cu ele. Pînă și în ziua de azi multe lucruri nu le gîndesc în cuvinte: nu le-am găsit pe cele potrivite nici în germana satului, nici în germana de la oraș, nici în română, nici în germana din Est sau din Vest. Și în nici o carte. Domeniile lăuntrice nu se suprapun cu limba, ele te tîrăsc într-acolo unde cuvintele nu-și pot avea sălaș. Și, adeseori, tocmai despre lucrurile esențiale nu se poate spune nimic. Iar impulsul de a vorbi despre ele funcționează bine tocmai pentru că își ratează ținta.“