Atunci cînd scriu nu urmez nici o regulă

Claudiu Komartin scrie pe coperta a patra a volumului: „Găsesc deopotrivă stenică și încurajatoare seriozitatea și constanța acestui autor greu de încadrat, care păstrează afinități subtile cu Radu Andriescu sau Iustin Panța, iar titlul noii sale cărți mă duce cu gîndul la atmosfera de intimitate tensionată a literaturii lui Peter Handke.” Simți că te apropie ceva de Peter Handke sau de alți scriitori din spațiul german?
Din păcate, nu știu prea multe lucruri despre Peter Handke, pentru mine reprezintă un nume aproape necunoscut, așa că nu pot spune nimic despre afinitățile pe care scrisul meu le-ar putea avea cu scrisul lui P.Handke. Din literatura germană am citit din nefericire prea puțin, poate și dintr-un fel de sfială a apropierii de nume foarte importante. Sigur că am citit și eu (ca tot omul) cu ceva timp în urmă proză și poezie din literatura clasică germană (Goethe, Hölderlin) și din scrierile lui Thomas Mann, dar mi-au fost mai aproape unii dintre scriitorii de expresie germană, care mi-au marcat într-o bună măsură gusturile și opiniile literare: mă refer aici la Robert Musil și la Hermann Broch, la poetul R.M. Rilke dar și la Franz Kafka, ale cărui romane sînt redactate tot în limba germană și pe care le-am recitit de curînd. Să nu uit de romanele lui Thomas Bernhard sau de proza memorialistică a lui Elias Canetti, pe care l-am descoperit în urmă cu multă vreme. Din cîte cunosc, nu s-au publicat prea multe traduceri din literatura germană contemporană, mai cu seamă din scriitorii semnificativi, așa că accesul la cărțile de limbă germană este practic imposibil pentru cititorii care nu sînt familiarizați cu această limbă atît de complexă. Oricum, apetitul pentru lectura cărților de ficțiune se situează din păcate pe o pantă descendentă, și e posibil ca, în viitorul nu prea îndepărtat, „cititul din plăcere” să devină, pentru majoritatea ființelor dotate cu inteligență dar intens cibernetizate un obicei cu totul superfluu, dacă nu chiar de-a dreptul dăunător. Cititorul cu oarece pretenții și rafinamente nu prea mai are ce să caute într-o lume din ce în ce mai grăbită, pentru care un nivel minim de cultură și-a pierdut orice semnificație. Iată de ce încep să înțeleg motivele pentru care un scriitor contemporan, unul dintre cei mai cunoscuți și bine cotați în ultimii ani, conștient de inutilitatea și zădărnicia producției literare a renunțat la un moment dat să mai scrie.

Când un simplu interval dintre litere dă măsura tuturor „lucrurilor”, care ți se pare că a fost cel mai bizar limbaj de care ai fost vreodată capabil?
Ce înseamnă cel mai bizar limbaj de care cineva poate să fie capabil, de vreme ce orice limbaj, chiar cel obișnuit, de zi cu zi, are incongruențele și bizareriile sale? Sigur, de multe ori simți nevoia să agresezi, într-un fel sau altul, discursul, să spui lucruri șocante sau lipsite de orice sens, care să intrige ori să scandalizeze interlocutorii, dar situații de genul acesta se întîlnesc rar. De regulă, ne cantonăm într-un limbaj cuminte și cenușiu, care maschează orice strălucire și ne ferește de curiozitățile și întrebările incomode. Sigur că, de regulă, dialogurile de peste zi lasă un gust neplăcut, dar aceasta este una dintre cele mai la îndemînă metode de mascare a vulnerabilității, de învelire a sufletului într-un strai aspru și auster, care să nu trezească nici o bănuială că nu ai fi omul între oameni, bine încleștat în contingent, perfect capabil să înfrunte neprevăzutul și să scape de capcanele întinse peste tot. Dar ce altceva este de fapt poezia, decît un limbaj așa-zis bizar, neobișnuit, care încearcă să prezinte realitatea (sau irealitatea) imediată într-un mod propriu, în care nuanțele, sferturile de ton sînt cele mai importante, iar logica obișnuită își pierde importanța.

Cît te apropii sau îndepărtezi de tine prin intermediul personajelor?
În poezie (dar și în unele dintre scrierile în proză), este greu de vorbit despre personaje, aici personajul este unul singur: autorul, personalitatea profundă a acestuia, văzută în multiplele ei ipostaze. Cînd scrii poezie, nu te ascunzi în spatele unor închipuiri, ci încerci să „îți dezvelești inima”, centrul de sensibilitate, acela care se ferește cu tot dinadinsul să fie descoperit. Tocmai de aceea poezia este cu mult mai greu de receptat decît, să zicem, un text limpede și clar, care povestește ceva anume, are o logică evidentă și nu se încurcă în obscurități și simboluri care, la prima vedere, nu spun nimic limpede.

Capitolele volumului pot fi privite ca niște tablouri sau secvențe dintr-un film. Care domeniu ți s-ar fi părut mai ofertant pentru tine, dacă n-ar fi fost scrisul?
Sigur, capitolele volumului pot să fie privite și ca niște tablouri, ori ca niște secvențe dintr-un film, pentru că lectura unei cărți pune la lucru imaginația cititorului, care își închipuie ce vrea, iar asta depinde în mod evident de forța, dar și de calitatea imaginației fiecăruia. La fel de bine conținutul unei cărți (chiar dacă nu povestește ceva anume) poate fi transpus, adaptat unei imagini statice sau dinamice, cinematografice. Sau, la fel de bine, conținutul unei cărți poate fi asociat și unei teme muzicale sau unui simplu fundal sonor. Sînt cărți din care, odată încheiată lectura, nu mai reținem absolut nimic, de care uităm cu totul tocmai din cauză că nu găsim nici un amănunt care să rezoneze în noi, cărți din care ne amintim măcar o imagine, o frază, sau o simplă scenă scăldată de lumină.

Ce domeniu să mi se pară mai ofertant, dacă n-ar fi fost scrisul? Multe. De pildă, în urmă cu foarte multă vreme, pe cînd mai eram și eu copil, făcusem o adevărată pasiune pentru armată, pentru „cariera militară”, și mă imaginam în tot felul de situații care mai de care mai eroice, ca de pildă în postura unui erou eliberator, care salută mulțimea, de pildă pe locuitorii orașului său pe care tocmai îi eliberează, cu trupul ieșind pînă la jumătate din turela unui tanc, cu chipul transpirat, dar radiind de fericire, răspunzînd cu dezinvoltură celor care aplaudau de pe margine. O rugasem pe mama să-mi confecționeze o vestă cu epoleți, așa că pe vesta maro, de catifea reiată cu care ieșeam prin curte, îmi cususe o pereche de epoleți roșii de toată frumusețea („numai să nu ieși îmbrăcat așa pe stradă, că te vede lumea și pe urmă putem avea necazuri!”). Mai pe urmă, cînd, din motive nu prea onorante, am ajuns să cunosc mai în amănunt și să simt pe propria piele ce înseamnă cu adevărat viața cazonă, emoția vestei cu epoleți s-a transformat în cu totul altceva, despre care nu simt nici o plăcere să-mi amintesc. Și dacă tot a venit vorba despre cinematografie, trebuie să recunosc că această artă, de fapt o simbioză de mai multe arte, este un domeniu care merită explorat, la fel de mult ca literatura și muzica. Întîlnirea cu marii regizori este crucială pentru cine vrea să exploreze lumea în aspectele ei cele mai particulare și mai stranii. Pentru mine a însemnat mult descoperirea filmelor lui Andrei Tarkovski, un artist de o mare sensibilitate, pentru care este greu de găsit un termen de comparație, așa cum printre compozitorii din secolul trecut Iannis Xenakis deține un loc cu totul aparte. Și dacă tot a venit vorba despre cinematografie, am avut prilejul să descopăr și cîteva filme reprezentative ale unor regizori germani (Werner Herzog, Wim Wenders, Michael Haneke, R.W. Fassbinder).

Dar cel mai ofertant domeniu însă este unul care (deocamdată) nici nu există: acela de observator al detaliilor. Adică, să stai undeva pe un scaun sau la o fereastră, de unde să poți observa netulburat trecătorii (cum își propunea să facă, la anii senectuții, cu celebru regizor polonez), să le observi expresiile fețelor, mișcările, îmbrăcămintea, cum ai privi un spectacol cinematografic pe viu, fără un scenariu anume și cu actori neprofesioniști (ca în unele dintre filmele lui Werner Herzog).

Există vreo regulă de la care nu te abați atunci cînd scrii?
Atunci cînd scriu (din ce în ce mai rar, în ultimul timp) nu urmez nici o regulă. Pur și simplu iau o bucată de hîrtie pe care notez rapid tot ce îmi trece prin minte la momentul respectiv. Singura regulă, dacă îi pot spune așa, este că pentru scrisul de mînă prefer culoarea albastră. După care, cînd îmi transcriu notațiile, în general elimin cam trei sferturi din tot ce am notat sau de cele mai multe ori, nici nu mai folosesc nimic din ceea ce la un moment dat mi s-a părut a fi un text acceptabil.
„orice călătorie începe ca o aventură și se ispășește într-o mizerie de nedescris”, scrii într-un poem.
Dacă privim viața ca pe o călătorie (comparația este extrem de uzată, desigur), cum poate să înceapă altfel, decît ca o aventură plină de promisiuni și de tentații, pentru a se încheia (în majoritatea cazurilor) în decrepitudine fizică, pradă unei spaime covîrșitoare în așteptarea a ceea ce oricum urmează să se întîmple.