Mircea Cărtărescu: „Frumoasele străine”, în traducere germană

După completarea trilogiei „Orbitor” în traducere germană, Mircea Cărtărescu și-a dobândit un binemeritat loc de frunte în scara de valori literare ale cititorilor din spațiul german. Cele trei romane i-au adus, în 2015, Premiul pentru Comunicare Europeană al Târgului de Carte de la Leipzig și Premiul de Stat al Austriei. Publicul și criticii literari au fost deopotrivă fascinați de amploarea epică, de realismul întrețesut de fantasme întunecate și de explorarea sensibilă a ego-ului, Cărtărescu fiind supranumit „Proust al cartierelor cu blocuri”.
Anul acesta, editura Zsolnay i-a publicat o carte de o altă factură, „Die schönen Fremden“ (Frumoasele străine, apărută în 2010 la Humanitas), în traducerea impecabilă a lui Ernest Wichner.
Volumul, care cuprinde trei povestiri, este menit să dezvăluie publicului german partea ludică a lui Mircea Cărtărescu, un aspect adesea neglijat în receptarea operei sale. Două dintre povestiri ironizează cutumele scenei literare românești și europene, din perspectiva a unui alter-ego auctorial, cu evidente influențe autobiografice.
Pentru susținerea noului volum, Cărtărescu a fost invitat la o serie lecturi publice în Germania, lăsându-se intervievat de mai toată media culturală germană. Pentru Deutschlandradio, Cărtărescu a declarat:

„E adevărat, criticii literari și mulți cititori mă consideră un scriitor greu accesibil, care se ocupă mai degrabă de probleme mistico-filosofice. Acest lucru nu este eronat, cel puțin în ceea ce privește direcția de bază a scriiturii mele. Am încercat însă, în paralel, să produc și literatură în spiritul lui Thomas Mann, care întotdeauna a alternat volumele grele cu cărți mai accesibile, mai ușor de citit.
Un autor care dorește să creeze opera magna are nevoie și de momente de respiro. Trebuie să-și găsească umorul, să introducă faze de joc, pentru a se putea dedica mai departe proiectelor ambițioase. Astfel mi-am propus ca, măcar o dată, să scriu o carte în care aspectul ludic să fie atât de evident, încât să nu poată fi trecut cu vederea.”
Tocmai această cheie de lectură a fost punctul la care critica germană a avut o reacție neașteptată, imputându-i autorului român lipsa autoironiei, părere împărtășită și de blogosfera germană. Astfel, Katharina Doebler, de la Deutschlandradio, scrie despre „Frumoasele străine”:
„Într-o lungă povestire, Cărtărescu se dedică unui turneu literar prin Franța, la care participă alături de alți unsprezece autori. Doar sentimentul de a fi redus la scara unui autor „de duzină” îi rănește deja ego-ul, la fel ca tot ce i se întâmplă pe parcursul călătoriei: francezii, imaginea românilor în rândul francezilor, vremea, publicul cititor, mâncarea, însoțitorii, nivelul intelectual, furtul puloverului preferat și așa mai departe. Singurele lucruri bune sunt revederea cu vechi colegi eminenți și amintirea vremurilor în care erau considerați tinere genii, speranțe ale literaturii. Absolutizarea gândurilor și emoțiilor care l-au stârnit pe Cărtărescu în romanele sale la o măiestrie artistică greu de egalat devine, în acest caz, un obstacol de natură narcisistă. Nici n-ajungi la pagina 100 și ai deja impresia că te afli alături un tovarăș de drum care se plânge încontinuu. Te enervează lipsa sa de toleranță, de umor și de curiozitate. Și te întrebi de ce era nevoie ca tocmai el să scrie această carte.”