În ianuarie 2019 a fost jucată în premieră la St. Gallen piesa de teatru muzical scrisă de ea
Die Traumbeschauten - ein Abend um Egon Schiele.
În 2012 a fost câștigătoarea concursului Thuner Literaturfestival Literaare, în 2014 a primit o bursă din partea fundației Ausserrhodischen Kulturstiftung iar în 2017 bursa orașului St. Gallen.
Prin urmare a fost atât de simplu să plec
Fragment din romanul
So einfach war es also zu gehen (
Prin urmare a fost atât de simplu să plec), Edition Literatur Ostschweiz, de
Laura Vogt
Înfulecam chiflă după chiflă, Khaled îmi urmărea mișcările lacome cu o privire blândă. În spatele lui o chelneriță balansa un platou prin grădina cafenelei. Senzația de greață din stomac îmi dispăruse. Mi-am îndreptat spatele.
Rulează-mi o țigară, i-am cerut și am împins farfuria din fața mea. Khaled și-a scos tutunul din buzunarul de la geacă.
Fumezi din cauza mea?, m-a întrebat. Am dat din cap în semn că nu.
Toată lumea fumează, taică-meu a fumat, eu fumez, i-am răspuns fără să mă gândesc. E un păcat de familie, nu mă pot descotorosi de el, deși taică-meu a dat foc casei cu dependența lui, casei în care am copilărit. I-am mai zis și că taică-meu fusese înăuntru, la fel cum fusesem și eu, că abia am reușit să scăpăm. Dar asta a fost demult.
Am tras din țigară, fumul s-a încrețit și am povestit mai departe despre acel tată la care mă gândeam, despre taică-meu care cică muncește acum într-un parc național ca paznic, undeva prin estul Elveției. Nu e vânător, doar plimbă oamenii prin peisaj și le dă explicații despre munți, flori, copaci și animale. Le întinde doamnelor binoclul când apare în depărtare vreo capră-neagră sau vreun cerb, le aprinde țigările și le lasă să-și stingă chiștoacele într-o scrumieră pe care o poartă după el.
M-am oprit din vorbit și mi-am adus aminte cum scotea din buzunarul pantalonilor o grămadă de minuni: jeleuri cu Cola, drâmbe, șurubelnițe și cuie, clești de nas, portmoneul în care ținea drahme grecești, mărci germane și franci elvețieni, bilețele cu scris indescifrabil și fotografii.
Un nor visceral pe cer, parcă ar fi vată lipită, tufișuri roșiatice în fața noastră. Un peisaj auster, aproape ars de vară. La poalele munților, în stânga și dreapta păduri de molid. Îl văd pe taică-meu în prim plan, jos în vale, cu fața palidă, stă drept, în picioare, fix cum îl știu din zilele copilăriei mele. Are gura întredeschisă și limba peste buza superioară. Privirea lui absentă se îndreaptă către aparatul de fotografiat. Lângă el o femeie cu păr negru.
Amintirea asta bruscă m-a făcut paf. Imaginea pe care o îngropasem lângă pârâiașul din apropierea casei în care am copilărit, lângă craniile porcușorilor de Guinea, lângă oasele hamsterilor, lângă cochiliile melcilor, sub florile de ciuboțica-cucului, împachetată în cuvinte de rămas – bun. Fotografia pe care o făcusem în acea toamnă, cu câteva luni înainte ca taică-meu să ia decizia de a rămâne cu femeia de lângă el, renunțând la mine și la Naomi, cu câteva luni înainte ca el să dispară complet de pe ecran.
M-am uitat în ochii lui Khaled și am dus cana de cafea cu lapte spre buze. Am băut-o cu înghițituri mari. Mi s-a umplut gura de salivă. Am râgâit în pumn și am lăsat privirea în jos.
Deci taică-to e un fel de Ranger? a întrebat Khaled.
Ceva de genul, i-am răspuns. De fapt vrusese cândva să dea la Biologie, la Oceanologie, la Filosfie și la Medicină veterinară. Și pe vremea când era el tânăr existau genul ăla de tipi care-și întrerup facultatea, mereu nehotărâți, care merg mai degrabă la piscină și se laudă că pot înota o lungime întreagă de bazin pe sub apă, sau care își petrec zilele prin Alpi, de capul lor undeva prin estul Elveției cu schiurile în picioare, mereu binevoitori și optimiști.
M-am oprit din vorbit și am început să mă gândesc la Saxerlücke, la trecătoarea aia din Prealpi din care s-a desprins odată stânca estică și s-a prăbuşit cam un kilometru, m-am gândit la priveliștea peste Appenzell de acolo de sus și la verdele aprins, plin de viață. Khaled a povestit că și taică-so fusese fascinat de munți, că făcuse o excursie în Prealpii Elvețieni la puțin timp după ce emigrase în Germania. S-ar fi așteptat ca dealurile și munții să se termine undeva, într-o depărtare neînsuflețită, într-o regiune pustie asemănătoare unui deșert egiptean. Nu putea să creadă că după fiecare deal urma un alt deal, un munte, un munte mai înalt, o vale verde și încă un munte.
Cine ar putea, am zis dur, mai dur decât aș fi vrut.
Ce cap elvețian frumos, a băgat Khaled de seamă și mi-a dat o șuviță de păr din ochi. Semeni cu tatăl tău?
Am tras un fum, gâtul mi-era uscat.
Habar n-am, i-am zis. Nu l-am văzut ani de zile. Aș mai bea ceva, Khaled.
Cum crezi, mi-a zis și s-a lăsat pe spate.
În după-amiaza aceea, Khaled a venit la mine la pensiune. M-a luat, din tot și din nimic, un zbor între, într-un loc cald, Khaled în mine, lovind într-o învălmășeală, într-o căutare a celuilalt. După care, acel moment scurt în care se frânge totul, în care m-am frânt eu. Am rămas întinși, printre așternuturile gri, ne uitam la tavan, mâna lui Khaled era pe burta mea, ambalajul prezervativului mi se lipise de spate.
M-ai așteptat ieri?, a întrebat.
Ești un cretin, i-am spus.
A dat din cap în semn că da. Soarele după-amiezii bătea în cameră, prin perdeaua de mătase se conturau modele pe podea. Am închis ochii și am simțit corpul lui Khaled cald, apoi am ațipit.
Când m-am trezit, soarele se mutase pe fața mea. Particule de lumină mi se roteau pe pleoape, se mișcau încet, apoi tot mai repede, mai dezordonat până s-au transformat într-un roi de scântei, purtat de un vânt care dă foc casei. Flăcările cuprind cu degetele lor fierbinți totul în jur, înghit lemnul, biruie, își sug dinții, dărâmă stâlpii, geamurile zdrăngăne, un miorlăit de pisică.
Ești sexy, am mormăit eu, după care am deschis ochii și mi-am îndreptat capul spre Khaled.
Și-a întors piciorul într-o parte și mi-a atins degetele de la picioare.
Nu ți se pare că sunt prea tânără pentru tine?, am vrut să știu.
Khaled s-a uitat la mine.
Spune-mi, taică-to a dat foc la casă intenționat?, m-a întrebat în loc să răspundă.
Am negat și i-am povestit după un scurt răgaz, că aveam zece ani pe vremea aia și că părinți mei erau despărțiți de trei ani. După anii sălbateci de facultate taică-meu ajunsese un învățător pe care te puteai baza, plus că dădea și ore de pian în particular. Era cunoscut în zonă. Unele femei îl amețeau de-a dreptul de cap, ca să-l facă să rămână o noapte, două pe lângă ele. El în schimb nu-și dorea decât casa aia veche, chiar dacă trăia într-o locuință mică din sat. Dintre lucrurile mele rămăseseră doar câteva pe acoperișul casei ăleia care a ars: cărți și albume, primele note din jurnal, desene de la grădiniță, geaca roșie de blugi.
M-am oprit, mi-am vârât degetul în ambalajul prezervativului de sub spate și l-am strâns în pumn.
Ne-am dus în fiecare zi la locul incendiului, până când au început lucrările de evacuare, mi-am amintit. Frasinul de lângă casă a fost tăiat, începuse să mocnească în interior.
Copacul va fi salvat, a zis taică-meu.
Stâlpii înnegriți erau dărâmați unul peste altul și locul părea mai mic decât înainte. Teracota era în mijlocul terenului pe care avusese loc incendiul. Deasupra, pe ea erau două fuste. Khaled m-a ciupit de mijloc și eu m-am năpustit asupra lui.
Ia-mă Khaled, ia-mă, înghite-mă și mori, m-am auzit spunând.
M-a împins de lângă el.
Ia-mă lângă tine, ca să-mi găsesc liniștea la pieptul tău, i-am șoptit și l-am mângâiat cu degetul pe frunte.
Eu, înainte de orice trebuie să mănânc ceva, a zis și s-a desprins de așternuturi. Hai să mâncăm pizza, a adăugat, să ne mai gândim și noi la altceva.
Am auzit foșnetul hainelor sale, când le-a ridicat de pe podea.
Lăcomia asta, un muncitor care trece mereu granița, am zis.
Khaled stătea la capătul patului cu hainele în mână și se uita la mine cu sprâncenele ridicate. M-am tot întors de pe o parte pe cealaltă, de parcă aș fi vrut să-i prezint talia mea, eram goală și cu toate astea nu mă simțeam descoperită, în gând eram într-o cameră întunecată, în care intrau pe rând tata, mama, Naomi; sunt întinsă pe podea, aud lemnul, cum trosnește și văd prin fereastră frasinul: fructe tomnatice, liniște iernatică, flori primăvăratice. Ce teatru, spune mama și se oprește în pragul ușii.
Hai, vii cu mine la duș?, m-a întrebat Khaled.
Am prins de pătură și mi-am tras-o până sub bărbie.
S-a întâmplat rar, dar de fiecare dată când mi-am visat copilăria după incendiu, după ce ne-am mutat, am visat vechea casă. Toți erau acolo: taică-meu cu picioarele lui lungi, dădea mereu cu capul de uși, mama, care se uită gânditoare spre podea și soră-mea, care ședea în colț și număra pe degete, număra și număra.
Khaled mi-a cuprins capul cu ambele mâini.
Te ascult cu drag, mi-a zis. Cu toate că înțeleg doar jumătate din ce zici. Dar acum chiar am nevoie de un duș. După aia aș ieși undeva.
A luat-o către baie și a închis ușa înapoia lui. Luni mai târziu m-am gândit, că dacă ar mai fi pus o singură întrebare în acel moment, una singură care ar fi tras ventilul de pe scurgere, i-aș fi povestit totul, fără oprire. În schimb am auzit susurul apei de la duș și am simțit cum începe să se scurgă treptat curajul din mine.
Ochii mi se perindau prin încăpere și se opreau tot mereu asupra hainelor lui Khaled întinse pe spătarul singurului scaun din încăpere. Mi-a părut rău că nu mai aveam poza cu tata în peisajul sărăcăcios, că nu aveam niciuna cu el aici în Hamburg, ca să pot arăta spre imaginea tatălui meu și să-i spun lui Khaled: Uită-te, ăsta e, ăsta e tatăl care și-a vopsit părul negru și l-a lăsat să crească lung, care a început dintr-odată să vorbească de karma, tatăl care mi-a trimis pe vremuri două scrisori. Prima în decembrie și a doua în februarie. Cuvintele de rămas – bun pe care le-a ales mi-au închis gura.
Mi-am bătut cu degetele aspre pe frunte. Trebuie să-i arăt lui Khaled cât de tare sunt, mi-a trecut prin minte. Să-i arăt cât sunt de independentă, ca să rămână lângă mine. Am lovit tot mai tare până când gândurile mi s-au risipit și am simțit picături de apă pe față. Am deschis ochii. Khaled era aplecat deasupra mea, apa îi îndreptase părul scurt și creț. Pentru un moment am avut senzația că pot să văd în el, că trăsăturile feței lui se descompun, apoi revin într-un contur puternic, ca și acum trei zile, când l-am văzut prima oară.
Unde pleci?, l-am întrebat.
Mi s-a blocat vocea, cuvântul ”pleci” mi-a încleștat limba, de parcă ar fi vrut să mai rămână o vreme acolo. Și totuși voiam să-l întreb, voiam să știu, de ce nu mă mai ia în brațe, de ce nu mă lasă să dorm lângă el.
Khaled m-a sărutat cu grijă pe buze.
Ți-am zis deja, mi-e foame. Hai cu mine.