Epocile de opresiune nu pot fi înțelese decât din interior

Romanul Fantoma din moară a apărut la editura KLAK (Berlin), în traducerea Evei Ruth Wemme, în 2017. Volumul a fost prezentat în cadrul Târgurilor de carte din Leipzig și Frankfurt, iar una dintre dezbaterile la care ați participat a avut ca temă comunismul în literatura română.
Prin Fantoma din moară mi s-a părut că m-am conectat cel mai bine cu publicul german, căruia nu-i este străină experiența comunistă, aflată la baza cărții mele. Mi-aduc aminte că cineva din public m-a întrebat (la Frankfurt) dacă romanul meu oferă soluții care să atenueze efectele comunismului. Literatura nu are menirea asta, dar ca om trecut prin comunism, uneori simt nevoia să spun că nu cred că drama pe care-am trăit-o poate fi judecată după regulile lumii în care trăim acum, lume care a transformat totul într-un rechizitoriu fără urmări constructive. Epocile de opresiune nu pot fi înțelese decât din interior, nu pot fi evaluate decât în contextul lor istoric. Revenind, Fantoma din moară mi-a dat libertatea să construiesc povestea unei evadări din istorie, în registru fantastic, și m-am bucurat că publicul german a rezonat la acest roman.

„Cartea Doinei Ruști etalează o gamă largă de aptitudini literare, care dau măsura rezistenței în istoria românească a secolului XX.“ (Markus Bauer, Neue Zürcher Zeitung)

În 2018 v-a apărut romanul Mâța Vinerii (Editura KLAK), în traducerea în limba germană a lui Roland Erb, volum lansat la Târgul de Carte de la Leipzig de anul trecut. Acțiunea volumului se petrece în București, în Piața Lipscani, și se termină în Leipzig, în secolul 18. Care a fost procesul de documentare pentru scrierea acestui volum a cărui acțiune e plasată în două spații diferite? Care sunt cele mai bune arhive ale Germaniei de odinioară?
Mâța Vinerii se înscrie în proza mea fantastică, prin urmare, documentarea nu este foarte importantă. Romanul urmărește povestea unei micuțe vrăjitoare, nepoata negustorului Zăval, care aducea marfă de la Leipzig, în buna tradiție a secolului al 18-lea. Pentru că vremurile erau tulburi, Zăval ascunde marile secrete în cartierul Nonnenmühle, din Leipzig. Partea aceasta se bazează pe un tablou al lui Ernst Heyn, în care apare un colț idilic din Nonnenmühle. Și cum acesta este cartierul în care a locuit multă vreme bunul meu prieten Roland Erb, am făcut din el spațiul unui mystikos epic. Prea era liniștit tabloul lui Heyn!
Volumul a fost inclus și în expoziția „Strada Lipscani-Leipzigerstrasse”, expoziție organizată de Ambasada României la Berlin.
Mi-a plăcut inițiativa Ambasadei și m-am alăturat proiectului, pentru că acțiunea din romanul Mâța Vinerii se petrece în Piața Lipscani, din București, dar n-am ajuns la expoziție, ci direct la târg. România fiind țară invitată, s-au aglomerat evenimentele și nici vremea n-a fost de partea noastră, căci, cu toate că ne aflam în plină primăvară, Leipzig-ul s-a acoperit de zăpadă: a fost feeric, a fost înspăimântător. Eram în pantofi decupați, bineînțeles, dar țineam Freitagskatze sub braț.

Nu este primul roman al dvs. tradus în limba germană. Și Lizoanca a apărut în limba germană (Horlemann, Berlin, 2013, trad. Jan Cornelius). Lizoanca a fost tradus și în maghiară, italiană, spaniolă, creând discuții și dezbateri despre teme tabu, cum ar fi pedofilia, abuzul domestic, îngrijirea parentală defectuoasă. V-a fost vreodată teamă să abordați vreun subiect, aveți rețineri față de vreo temă?
Mi-aduc aminte că am abordat problema temelor la unul dintre evenimente, o lectură organizată de d-na senator Susanne Kastner în colaborare cu Deutsch-Rumänisches Forum și cu Ambasada României la Berlin. Nu cred că există teme tabu, pentru că mă consider un scriitor profesionist. Când scriu despre lucruri tulburătoare sau despre oameni disfuncționali, mă interesează esența lor umană. Tot ceea ce se întâmplă în lume, chiar și atrocitățile de nescris, sunt manifestări ale omenescului, adică ale unei părți din mine. Pedofilul Greblă, din romanul Lizoanca, este o ființă plăpândă și singură, amorală și atroce, dar care până la urmă se dovedește mai umană decât instituțiile statului. Să scrii un roman despre o dragoste „împlinită”, cu literaturitate complexă (cu valoare estetică) mi se pare infernal de greu, nu cred că m-aș încumeta!

Textele dvs. conțin și pasaje poetice. Care sunt tendințele poeziei contemporane care vă atrag?
Îmi plac poemele epice, citesc poezie amestecată, fără să mă gândesc la tendințe, texturi unse cu unt, cum zici tu:), cu imaginar suprarealist. Dar, atât în poezie cât și în proză îmi place neogoticul actual, cu atmosferă tenebroasă, trecută prin filtrul unui baroc epurat.

Cum vă simțiti ca scriitor în Germania?
Am avut lecturi și întâlniri la Leipzig, la Heinrich Heine Institute din Düsseldorf, la Frankfurt, la Berlin. Relația mea cu Germania, deși intermediată, este complexă, pentru că aici am avut cele mai multe lecturi și întâlniri cu publicul. Cea mai șocantă a fost într-un cinematograf plin ochi de lume. (Am citit din Zogru.) Iar cea mai grea a fost în Teatrul Act, din Leipzig, unde publicul mi-a pus întrebări timp de două ore, foarte aplicat, despre personaj (Lizoanca), despre tehnici, despre construcția epică etc.
Traducătorii mă leagă cel mai mult de Germania. Pe Eva Wemme am cunoscut-o cândva, înainte de 2008. În tot cazul, ea a fost primul meu traducător. În 2009 am ajuns împreună la Frankfurt, unde am citit din Fantoma din moară (ea în germană, eu în română), dar cartea s-a tradus abia în 2017, timp în care Eva m-a încurajat să caut editură și să trec peste toate obstacolele care nu au fost puține. Apoi l-am cunoscut pe Jan Cornelius. El a tradus Lizoanca fără să fie remunerat, și-a pus sufletul, a vrut neapărat ca această carte să fie tradusă în limba germană și s-a implicat și după aceea în multe dintre evenimentele mele. Pe Roland Erb l-am cunoscut ceva mai târziu, dar de el mă leagă o prietenie filologică. Bineînțeles, toți cei trei traducători sunt în primul rând scriitori, ceea ce a contat enorm. Pentru mine ei sunt imaginea Germaniei literare. Cât privește publicul larg, m-a impresionat afirmația unei doamne care a făcut referatul final pentru acceptarea romanului Lizoanca în Biblioteca Natională din Germania. M-a făcut să înțeleg că strădaniile mele stilistice au meritat până la urmă. Este vorba despre d-na Martina Freier.

Dacă ar fi să alegeți un spațiu în care să locuiți pentru o perioadă de timp, care ar fi acela?
Deocamdată am ales Beijing-ul, în sensul că în curând plec pentru mai bine de o lună la Academia de Literatură din capitala Chinei. Însă, pentru că vorbim aici despre Germania, mi-ar plăcea cândva să locuiesc pentru un timp la Berlin. Îmi plac orașele aglomerate, în care istoria și contemporaneitatea pot fi „locuite” în același timp. Cu toate c-am citit multă literatură germană, când mă gândesc la Berlin, îmi vine imediat în minte romanul lui Alfred Döblin, dar nu pentru titlu (Berlin Alexanderplatz), ci pentru că, în mod pervers, simt în nări mirosul de asfalt și de praf, din acea vară în care am citit pentru prima dată cartea. Eram într-un apartament socialist, cu fereastra deschisă, aș fi vrut s-o închid, căci se făcuse teribil de cald, dar nu mă înduram să mă mișc, îmi era frică să nu se destrame lumea care ieșise din carte.

Care sunt implicațiile lumii magice în viața dvs.?
Conceptul s-a devalorizat oarecum, așa cum se întâmplă cu toate (á propos de asta, și ciudat, împrumutat din bulgară, a circulat inițial cu sensul lui etimologic: magic), dar situația de a te afla în zona aerisită a realității - rămâne în continuare o tentație inegalabilă. Unii consideră că am creat un tip de fantastic neogotic. Alții au observat tentativele deconstructiviste. În ceea ce mă privește, lumea seducătoare, de dincolo de lume, face parte din cotidianul meu. Uneori, pe străzi, mai ales prin intersecțiile din București, întâlnesc niște siluete spumoase, doar sâmburi virgini, adăpostiți vremelnic în oameni și mă îndrăgostesc nebunește, trăiesc pasiuni, intru în povești, în biografii improbabile. În fiecare dintre noi există o fiinţă nealterată şi duioasă, un miez neatins de atrocităţile vieţii, care pe mine mă atrage irezistibil. Alteori, îmi deschide drum spre lumea subtilă câte un cuvânt banal, așa cum este harariu - derivat din adjectivul rar, moștenit din latină, legat frățește de adverbul arar. Mai întâi a circulat în forma arariu sau arar, pentru a defini o țesătură din păr de capră, din care se croiau traiste, pleduri, dar și fețe de pantofi, veste cu glugă și hanorace de lucru. Era o pânză grosolană, cu urzeală labilă, totuși rezistentă și foarte ieftină. În scrierile lui Cantemir apare în forma hărariu, pentru că deja circulase prin lume, era un cuvânt umblat, cu jurnal de bord, pătruns în lexicul otoman, ca harâr. Cuvântul și-a făcut singur loc, prin Balcani, prin Imperiul Otoman, pentru că țesătura asta avea calitățile ei și nu mai interesa pe nimeni că acasă era considerată doar o răritură, o însăilare grăbită, nu prea de fală. Când ai chef să faci o plimbare prin lumea balcanică, aș zice că nu e rău să deschizi sertărelele lui aráriu și-o să găsești traiste simple, cu vergi colorate, sacoșe, saci, căruțe acoperite cu macate lățoase, oameni grăbiți, cu câte o haină roșie, din care iese, în țepi, părul de capră, aspru, fără milă, fără concesii, un păr scurt, bun pentru funii și pentru hăineturi nemuritoare. Pentru mine orice cuvânt este o filă de carte pe care strămoșii mei n-au fost în stare s-o scrie.