|© Alke Stachler
Alke Stachler (n. 1984) în Timișoara, trăiește din 1990 în Germania. Publică proză și poezie în diferite reviste literare și antologii. În primăvara lui 2016 i-a fost tipărit volumul de poezie ”dünner ort” (edition mosaik, Salzburg), care reprezintă o colaborare între poetă și artista vizuală Sarah Oswald. Pentru a putea lucra la următorul ei volum a primit bursa oferită de Ministerul Cercetării și Culturii al Landului Bayern.
din „dünner ort“ (edition mosaik, Salzburg, 2016)
în mijlocul pădurii înfometate și umede, acolo unde pădurea începe să fie animal, este o casă în care locuiește o vrăjitoare care mănâncă copii, îi digeră în numele pădurii. vorbește cu ploaia de un negru verzui, cu paraziții strălucitori încadrați în lemn pre istoric, într-o dimineață cu părul ud și săpun în ochi am simțit, că sunt eu acea casă.
**
te trezești într-o dimineață și simți, că sufletul tău are corpul unei meduze, al unei ființe fragile, o zână fără ochi și mâini, cu o înfățișare interioară albastră. și simți mai mult decât ai fi vrut, membrele ei ațoase, cum se împing în nimic, cum se leagănă, de parcă ar vrea să coasă ceva, apa, pe tine, aproape lipsit de consistență, o pulsație desprinsă de orice, imaculată, o bătaie fără inimă. transparența lui, te face să tresari dovada clară, lipsa absolută a greutății.
**
cum îmi dau seama că am murit demult: oglinda în care mă machiez arată o gaură adâncă de trei ori mai mare, animăluțe necunoscute încep să-mi vorbească, citesc mesaje pe oasele oamenilor vii, ceea ce nu pot face decât femeile foarte foarte bătrâne, este vorba despre, corpul meu îi vorbește deșertului, sării, zăpezii și altor substanțe care nu au un început și un sfârșit perceptibil, mă rog invers, atârnând pe cârlige care tocmai trec prin pielea mea, merg prin copaci, straturi, pereți din locuințe străine, nu deranjez, mă așez pe canapele pestrițe, sau pur și simplu mă cufund în ele, mă cufund de-a dreptul, mă scufund în interior, nu simt arcurile de oțel răsucite, care se înfiletează în mine ca un roller coaster în aer, nici buretele galben ca narcisele, ca ochii lemurilor.
**
o respirație dintr-o umbră în alta, noaptea ți se lipește de spate, ca și cum ai fi stat în iarba înaltă și acum ai purta-o pe corp ca pe opusul unei armuri, ca pe ceva care deschide. și înmoaie, ce a fost poate decupa modele în tine înainte să te împăture ca pe o stea de hârtie și. vezi dintr-odată că ai în mijloc o gaură, acolo unde au fost cei care acum sunt morți, care navighează în noapte întâlnidnu-se unii pe alții în caravane tăcute, albăstrii.
Beitrag auf Deutsch lesen
