Plăceri vinovate: Carmen Mușat, Cecilia Ștefănescu, Cosmin Perța

---

Carmen MUȘAT

Dar ce înseamnă, oare, o plăcere vinovată şi, mai ales, de la ce punct încolo o plăcere devine vinovată? M-am tot gîndit la asta de cînd am acceptat provocarea de a răspunde întrebării lui Bogdan Coşa şi tind să cred că orice plăcere/bucurie neîmpărtăşită poate fi considerată, într-o anumită măsură, una vinovată. Cum mi se întîmplă destul de des să călătoresc singură, trebuie să recunosc că îmi place să descopăr, la pas, oraşele în care ajung, să hoinăresc fără ţintă pe străzi, să străbat parcuri şi bulevarde necunoscute, să intru în librării şi consignaţii unde timpul pare că se opreşte, să lenevesc în cafenele pline de lume şi să mă aşez într-un ungher, cu o carte sau o revistă în mînă şi o cană plină de cafea fierbinte. Îmi plac spaţiile de trecere: sălile de aşteptare, muzeele, gările şi aeroporturile, trenurile şi avioanele, pentru că păstrează în ele promisiunea unor descoperiri (în lumea exterioară, dar şi în tine însăţi) şi provoacă imaginaţia şi memoria, oferindu-ţi prilejul unor confruntări. Mă fascinează spectacolul oamenilor care se perindă prin astfel de spaţii, ca într-o carte a chipurilor şi costumelor, ca într-un experiment cinematografic, un soi de ciné verité în care nu sunetele contează, ci atitudinile, expresiile, gesturile, privirile...

---

Cecilia ȘTEFĂNESCU

Sînt lucrurile acelea ușurele care îți fac viața mai veselă și-ți pompează nu endorfine, nici vorbă, dar o stare de nepăsare vecină cu alunecarea-n somn. Lasă-mă să te las. Știi că mai mult pierzi timpul, dar cîteodată trebuie să-ți îngădui și astfel de nerozii. Personal, am învățat că și din plăceri vinovate ies uneori lucruri mari. Înainte de orice, trebuie să spun că mă deranjează serios termenul de „vinovate“. Mi se pare un abuz de corectitudine și de ipocrizie. În ceea ce mă privește, la capitolul culinar, unde pentru cei mai mulți se adună cele mai multe vinovății, am mai mult plăceri. Nu mă simt deloc vinovată cînd, o dată pe an, mănînc o pungă de chipsuri. Îmi ascult organismul atunci cînd cere punga aia, o mănînc fără să-mi bat capul, de cele mai multe ori ea trebuie acompaniată fie de un film suficient de ușurel cît crănțănitul ăla sacadat care-ți sună în urechi să nu impieteze asupra atmosferei, fie de o flanare lejeră pe youtube. Prima dată cînd am mîncat un burger a fost în urmă cu cîteva săptămîni, homemade, mi l-a cerut băiatul meu (pînă atunci nu-mi ceruse, deci, nu-mi bătusem capul să-i spun nu), „mama, nu mîncăm și noi junk food?“, am zis da, am luat niște carne de vită de la magazin, am sărit peste maioneze, ketchup-uri, am săpat după o rețetă de sos care să înnobileze gustul chiftelei, în fine, l-am mîncat, nu ni s-a părut o mare chestie, cel mai probabil nu vom mai mînca prea curînd.

În schimb treaba cu youtube-ul a fost multă vreme o sursă de neliniște. Te uiți la tot felul de prostii. De fapt, hai să nu mai vorbim așa, generalist, „te uiți“, ce-i aia? Rescriu, mă uit la tot felul de prostii, am senzația la început că îmi pierd timpul. Asta și fac – la început! –, pentru că nu pot să mă apuc de lucrurile mele, nu am stare, nu am inspirație, poate nici ele nu sînt așa de mari cum le vedeam cînd mi-au trecut prin cap. După aceea, constat că această aparentă pierdere de vreme în care mintea pare goală și adormită aprinde, într-un moment anume, o idee. Nu trebuie să grăbești momentul, nici să-l anticipezi. Ca regulă generală, el te va lua mereu prin surprindere, e ca un proces alchimic în care din amestecul de imagini, vorbe prostești, smacuri, călătorii, glumițe răsuflate, fete desfigurate, mame singure, adolescenți cu vocea în transformare, călători și călătoare și mai știu eu ce care nu duc nicăieri, ajungi deodată undeva. Cred că e singura activitate care mi-a produs un sentiment de vină, pentru că nu i-am întrezărit finalitatea. Astăzi, înțeleg că vagabonzeala asta, inclusiv pe net, trebuie îngăduită minții care încearcă să găsească ieșiri din zone de război cu tine însăți/însuți.

Nu mă simt deloc vinovată – deși știu foarte bine că e o pierdere de vreme, dar wtf! – cînd intru cam o dată pe lună pe contul de facebook al unor personaje publice, am cîteva preferate, dar, dintre ele, două se detașează ușor. La început, pentru că opiniile lor erau atît de radical diferite nu doar de ce cred eu despre lume și viață, despre cum gîndesc relațiile dintre oameni și cum le practic în existența mea diurnă, dar și despre cum pun în practică ei înșiși aceste idei, ceva din mine s-a revoltat. Dar revolta a durat foarte puțin, din fericire. Multe lucruri, spuse scorțos, pur și simplu nu pot fi luate în serios, așa că nu poți decît să rîzi. La început, rîzi de unul singur, apoi îi mai găsești și pe alții care rîd și apare cu timpul un fel de eliberare de tensiune în morga și convingerea unui personaj care, de exemplu, găsește de cuviință să-și facă singur laudatio pe contul perosonal de facebook. Ceva între inadecvare, elefantul din magazinul cu porțelanuri, încredere nemăsurată în sine, grefată pe o slăbiciune în fața celor pentru care ar vrea să conteze și nu contează îl face pe un astfel de personaj să facă ceva de neconceput, să scrie un reminder legat de vitejiile sale profesionale, de rădăcinile sale nobile, de profilul său mesianic, să îmbrace sutane și să propovăduiască de la amvoane imaginare. De fiecare dată cînd citesc un astfel de personaj, îl văd cu ochii minții pe pisoiul meu care-și înfoaie coada cînd vrea să atace, simt că în acel moment precis pisoiul meu ar vrea să pară, poate chiar se vede un leu cu coamă. După ce momentul trece, am această bănuială, că și pisoiul meu se simte oarecum vinovat.

---

Cosmin PERȚA

Plăcerile vinovate... păi ar fi câteva. Vinul bun, flirtul naiv și fără urmări, micile și nevinovatele bârfe de petrecere, nu, astea nu se pun pentru că de fapt în urma lor nu mă prea simt vinovat, le iau ca atare, mijloace de socializare, mai ales pentru un introvertit ca mine. Există însă ceva, o plăcere cu adevărat vinovată, căreia nu îi pot rezista și pe urmă sunt chinuit de remușcări, zile întregi îmi chestionez integritatea intelectuală și morală și mă simt cuprins de rușine și nu înțeleg cum și de ce am putut face asta, doar pentru a mă întoarce după o perioadă în exact același loc, repetând aceeași greșeală. Da, admit, mă uit la filme proaste, comerciale, nu mă pot împotrivi. Sunt perioade în care mă simt secat, incapabil de orice efort fizic și intelectual, în care zac pur și simplu. Și atunci mănânc junk food și mă uit la filme dintre cele mai dubioase. Nu îmi fac niciun bine, dar a doua zi rușinea este cea care mă scoală din pat și mă obligă să fac ceva bun, productiv, doar ea mă animă, așa că văd o utilitate chiar și în această risipă de timp și de neuroni. Nu plăcerea mă ajută de fapt, ci rușinea ce îi urmează