Nu există un canon, o şcoală pentru traducători

Ai publicat în 2007 volumul „Herta Müller - metamorfozele terorii”, Editura Aius, cu doi ani înainte ca autoarea să obțină Premiul Nobel pentru literatură. Este, de altfel, prima monografie în limba română dedicată autoarei. Documentarea ai realizat-o în ambele spații, românesc și german? Îți mai aduci aminte prima lectură din opera ei?
Cartea despre Herta Müller a fost, la origine, teză de doctorat. Începusem doctoratul pe lirica lui Dan Botta, un scriitor pe nedrept minimalizat şi lăsat într-un nemeritat con de umbră. Apoi a urmat întâlnirea cu scrierile Hertei Müller. A fost un impact covârşitor pentru mine. A fost dragoste la prima vedere. Mi s-a părut genială modalitatea ei de a scrie, filosofia limbajului, dispunerea imaginativă, construcţia şi alăturarea de tablouri care produc adevărate revoluţii la nivelul gândirii şi simţirii cititorului. Din acel moment, am început să caut despre literatura de expresie germană din România. Cu cât aflam mai multe, cu atât îmi era evident că acesta este traseul meu, este nişa pe care merită să merg în ceea ce priveşte critica şi traducerile. Prima lectură fiind din Niederungen, am tradus, pentru revista craioveană de cultură „Mozaicul”, trei dintre prozele scurte. Aceste traduceri au fost remarcate, apoi, la scurtă vreme, în „România literară”. Erau semne că sunt pe calea ce îmi plăcea să o urmez.

În 2003-2004, am obţinut o bursă doctorală acordată de către Guvernul României, la Universitatea din Innsbruck, Austria. Acolo am avut şansa întâlnirii cu două instituţii şi cu oameni de excepţie, care au jucat roluri decisive în viitorul meu profesional şi uman. Prima instituţie: “Literaturhaus am Inn”, condusă pe atunci de către eminentul profesor şi cercetător literar Johann Holzner, cu care am legat o prietenie extraordinară şi care m-a ajutat enorm în ceea ce priveşte traiectoria mea critică. A doua instituţie: “Innsbrucker Zeitungsarchiv”, o arhivă uluitoare de ziare şi reviste, care a luat naştere din pasiunea şi „nebunia” unui singur om, Michael Klein. La toate acestea s-au adăugat cărţile găsite în fabuloasa bibliotecă a Universităţii tiroleze. Toate aceste lucruri puse cap la cap m-au determinat să schimb tema de doctorat. Am beneficiat de înţelegerea şi de flerul conducătorului meu de doctorat, profesorul craiovean Marin Beşteliu, care m-a înţeles perfect şi căruia îi port şi astăzi, ani buni de la trecerea sa din lumea aceasta, un nedisimulat respect. În 2004 şi 2005 am continuat munca de cercetare la Innsbruck, de data aceasta cu o bursă doctorală “Marie Curie” a Uniunii Europene. În 2006 am susținut doctoratul, cartea a apărut în anul următor şi a fost premiată de către revista „Mozaicul”.

În 2008, periplul continuă. Ai publicat volumul „Mărgele de sticlă” (Editura Aius), un volum care cuprinde studii dedicate exclusiv autorilor de expresie germană din România.
„Mărgelele de sticlă” sunt o colecţie de materiale despre literatura de expresie germană din România, o „recoltă” a preocupărilor mele critice de până în acel moment. Sunt studii publicate în diverse reviste din România, prin care am încercat să aduc publicului român, cât mai aproape, o literatură din cale afară de interesantă, de valoroasă, dar prea puţin cunoscută de el, deşi s-a scris, într-o bună parte a sa, în acelaşi spaţiu geografic şi cultural. Reacţiile publicului larg, precum şi ale criticilor au fost foarte încurajatoare atunci când s-au publicat aceste materiale, ceea ce m-a făcut să le adun într-un volum, pentru a avea o anumită coerenţă şi pentru a putea oferi, cât mai bine, o privire de ansamblu asupra unui fenomen literar complex.

La Polirom, tot în anul 2008 a apărut „Capesius, farmacistul de la Auschwitz”, de Dieter Schlesak. Cum alegi autorii și textele pe care le traduci, ce te incită?
Discuţia despre alegerea textelor şi a traducătorilor este vastă, mult prea vastă pentru rândurile de faţă, deoarece implică un excurs generos asupra problemelor traducătorilor, ale editurilor etc. În cazul lui Capesius, oferta a venit de la editură. S-a pliat foarte bine pe aria preocupărilor mele referitoare la literatura de expresie germană din România. Este un avantaj să fii bine familiarizat cu fenomenul, ajută simţitor pe parcursul procesului traducerii. Referitor la alegerea textelor şi a autorilor: în general mă axez pe literatura despre care am tot vorbit până acum. Dar traduc şi literatură de limbă germană din Austria sau Germania, literatură contemporană, autori care au ceva de spus în respectivele spaţii culturale şi care consider că merită să fie cunoscuţi şi la noi, întru mai justa raportare şi schimbare paradigmatică.

Care sunt etapele necesare pentru formarea cercetătorilor și traducătorilor, este formarea și în afara granițelor un proces obligatoriu?
Nu cred că există un proces etapizat standardizat, nu există un canon, o şcoală pentru traducători. Fiecare proces este individualizat, ţine foarte mult de background-ul cultural al fiecăruia, de cantitatea şi calitatea lecturilor, de urechea muzicală (factor foarte important, pe care nu l-am văzut enumerat între calităţile cerute traducătorilor), de simţul estetic şi de har. Traducerea, ca şi creaţia, cere har. În lipsa lui, traducerea rămâne o chestiune seacă, inexpresivă, chiar dacă reuşită din punct de vedere tehnic. Este, dacă vreţi, diferenţa dintre o pictură şi un desen tehnic.

În ceea ce priveşte formarea în afară, mi se pare cumva de la sine înţeleasă. Nu atât pentru deprinderea cât mai bună a limbii / limbilor din care / în care traduci, cât mai ales pentru familiarizarea cu un spaţiu cultural, mentalitar, cognitiv, afectiv care este modelat şi care modelează, la rându-i, acea limbă / acele limbi. Trebuie, cumva, să interiorizezi acest spaţiu, cu toate ale sale, pentru a putea face performanţă în domeniul traducerii.

Este vreun autor pe care ți-ai dorit să-l traduci, însă e încă o provocare pe care o lași pentru mai târziu?
Sunt mulţi. Dar nu ţine de mine. Eu munca mi-o pot face. Problema este sistemică: edituri dispuse să publice etc. Stau de ani buni cu o carte fabuloasă tradusă, Maramba, a scriitoarei austriece Paula Köhlmeier, care a decedat la numai 21 de ani, într-un accident. Editura care trebuia să o publice iniţial a avut anumite probleme, s-a schimbat „garda” şi, de atunci, numai aventuri şi, din păcate, niciun rezultat.

Ești directorul Centrului de cercetare a literaturii germane din România „Oscar Walter Cisek” și membru al Centrului de Excelență „Paul Celan” și al Societății Germaniștilor din România. Care sunt cele mai importante programe pe care le derulați în acest moment?
Centrul „Cisek” a luat naştere în parteneriat cu IKGS München, la conducerea căruia acum 10 ani, se aflau Stefan Sienerth şi Peter Motzan, unii dintre cei mai importanţi critici şi istorici ai literaturii de expresie germană din România. Oameni deosebiţi, care au înţeles necesitatea popularizării acestei literaturi şi pe meleagurile Olteniei. În prezent, centrul nu mai există. Activitatea s-a materializat în dotarea generoasă cu cărţi şi materiale pentru o bibliotecă ce există şi azi şi se îmbogăţeşte continuu, precum şi în sponsorizarea unicei monografii despre Rolf Bossert, pe care am publicat-o la editura