Regimurile autoritar-totalitare din ultima sută de ani au fost susţinute chiar de forţe din ţară, oricât de mult s-a încercat mereu să se atribuie fascismul doar influenţei germane, iar comunismul, exclusiv celei sovietice. Este, desigur, o constatare dureroasă pentru români, dar fără o analiză a acestei continuităţi va fi dificilă vreo schimbare fundamentală în viitor.
La o sută de ani de la 1918 ar trebui sărbătoriți acei oameni care, după 1989, în ciuda statului, dincolo de acest stat, dar apoi şi în importante instituţii ale acestui stat, nu s-au angajat pe drumul naţionalismului izolaţionist și al specificității româneşti, ci pe drumul unei normalităţi europene.“ (OLIVER JENS SCHMITT)
Oliver Jens Schmitt este profesor de istorie sud-est-europeană la Universitatea din Viena. Născut în Elveţia, la Basel, în 1973, a studiat bizantinistică, neoelenistică şi istorie esteuropeană în oraşul natal, precum şi la Viena, Berlin şi München. Domeniile sale de interes şi cercetare cuprind fascismul în Europa de Est, cu accent pe România, societăţile urbane din estul Mediteranei în secolul al XIX-lea, societatea şi politica în Imperiul Otoman târziu, evoluţiile socio-culturale în spaţiul balcanic albanez, istoria imperiului maritim al Veneţiei şi istoria Balcanilor în Evul Mediu târziu. Din 2017, este preşedintele Secţiei filozofic-istorice a Academiei Austriece de Ştiinţe.
Vă invităm să citiți zece fragmente-cheie ale eseului de față în traducerea lui Wilhelm Tauwinkl:
|© Editura Humanitas
1. O privire asupra unei hărți administrative a României din ultimii o sută de ani arată un lucru, și anume că, în cazul tuturor reformelor teritoriale – și au fost multe – , s-au aplicat modele centraliste, care urmăreau și scopul de a se face uitat faptul că România s-a format din mai multe regiuni istorice, care, înainte de 1918, au făcut parte, pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp, din alte state; să se facă uitat că interacțiunea (nu doar politică, ci și culturală) dintre românii din Moldova și Muntenia (prin unirea cărora a apărut România) cu cei din Ardeal, Banat, Crișana și Dobrogea, dar și cu cei din Bucovina și Basarabia, nu a fost permanentă și că singurul liant de durată a fost limba; să se facă uitat că, alături de români, trăiau și milioane de oameni vorbitori de alte limbi (maghiară, germană, rusă, turcă ș.a.), care, timp de secole, alcătuiseră grupurile etnice dominante din punct de vedere politic, cultural și socioeconomic.
2. În ultima sută de ani, România aproape că nu a trăit experiența unei democrații libere de tip clasic european occidental. Între 1938 și 1989 s-a aflat încontinuu sub dictatura regală, legionară, militară și comunistă. Între 1918 și 1938, România Mare cu greu îndeplinea criteriile impuse unui stat constituțional democratic funcțional: majoritatea alegerilor erau manipulate, alegătorii erau intimidați, mituiți, împiedicați să voteze; în regiuni întregi se declara frecvent sau aproape permanent – cum este cazul Basarabiei – starea de asediu, iar cenzura presei și autocenzura erau foarte răspândite.
3. Nou după 1918 era autoritarismul în societatea de masă: odată cu acordarea dreptului de vot universal, puteau participa la alegeri milioane de bărbați care nu luaseră parte niciodată la viața politică și care, în multe părți ale țării, erau alfabetizați doar anevoie sau chiar deloc. Acest fapt este, ce-i drept, cunoscut, și totuși nu știm aproape nimic despre eventualele încercări de democratizare, între 1918 și 1938, în zonele rurale: puținul pe care-l știm sugerează că nici măcar Partidul Național Țărănesc nu a ajuns într-adevăr la noii alegători și s-a sprijinit, ca și liberalii, pe notabilități. Cele mai multe partide mizau pe lozinci demagogice și pe mită electorală, dar, după alegeri, abia dacă le mai păsa de electoratul de la țară. Acesta își pusese mari speranțe în noul stat, dar curând a fost dezamăgit. În mod vădit, mulți dintre țărani abia dacă puteau face deosebire între diferitele partide. De aceea, și-au îndreptat puternic interesul spre mișcări extremiste: spre legionari, iar în Basarabia, și spre cuziști.
4. Mobilizările de masă au fost exploatate de mișcările totalitare, de legionari și de comuniști. În acest sens, în ciuda sprijinului temporar din partea regelui și a elitelor naționaliste, legionarii acționau din opoziție, printr-un mesianism social-revoluționar și ortodox-naționalist, care beneficia de o susținere largă. Legionarismul a fost răspunsul autentic românesc la provocarea societății de masă moderne. Spre deosebire de partidele bine înrădăcinate, aici este vorba de o reînnoire sociopolitică și cultural-mistică în sensul unui organ colectiv național, al unei cotituri totalitare pornind din opoziție, nu introdusă din afară, asemenea comunismului, ci ca mișcare de masă ce depășea limitele generațiilor și ale păturilor sociale. Acestă mișcare a fost reprimată de Siguranță și, în 1941, în cadrul unui război civil, zdrobită ca formațiune politică de către armată. Din punct de vedere socioistoric însă, activismul violent social-revoluționar și naționalist-proletar și-a găsit continuitatea în comunism.
5. […] teza potrivit căreia societatea românească ar fi fost permanent o victimă a Uniunii Sovietice și că, în mare parte, comuniștii ar fi fost ne-români nu se poate susține: Partidul, care creștea în mod exploziv, era alcătuit preponderent din etnici români, ne-românii fiind rapid înlăturați din posturile de conducere. Fără etnicii români care erau gata să colaboreze cu comuniștii și cu aliații acestora, preluarea puterii de către aceștia n-ar fi avut o bază de masă. În mod vădit, forțele de rezistență democratică erau, în 1944-1945, sleite de puteri; acest lucru se explică nu doar prin prezența Armatei Roșii, ci și prin erodarea statului constituțional începând cu întoarcerea regelui Carol II, prin dezintegrarea societății sub cele trei dictaturi de dreapta dintre 1938 și 1944, precum și prin lipsa de sprijin din partea puterilor occidentale în 1944.
6. Astfel ajungem la întrebarea privind următoarea continuitate, cea ideatic-ideologică. Putem recunoaște oare un fir roșu în acest caz? Forma dominantă, autoritar-totalitară, a statului a avut, în fapt, o suprastructură ideologică de o continuitate remarcabilă: etno-naționalismul ortodox. Dacă facem abstracție de faza timpurie a regimului comunist, începând din 1918 și până în prezent, naționalismul etnic a constituit o resursă de putere de un înalt potențial de mobilizare. Etno-naționalismul n-a fost produsul unor dictaturi; era deja ideologie de stat și liant identitar între 1918 și 1938: România Mare, prin elita deținătoare de putere reală și simbolică, nu-și dorea minorități. Ideologii și intelectualii săi de frunte au schițat concepte ale etnocrației, ale ortodoxismului politic, în care rămânea prea puțin loc pentru cei care nu erau români (în primul rând) și ortodocși (în al doilea rând). Categoriile de dușmani din rapoartele săptămânale și lunare ale Siguranței ne dau o idee despre fobia față de inamici din afară și din interior. Minorități etnice (maghiari, germani, evrei, ruși, ucraineni, bulgari, turci), minorități religioase (protestanți, romano-catolici, neoprotestanți), români ne-ortodocși (greco-catolici, creștini de stil vechi), membri ai partidelor de extremă stângă sau extremă dreaptă: lista grupărilor categorisite drept subversive este lungă. Elitele românești dominante erau adepte ale statului național omogen, dar în țară existau 30% minorități etnice; dacă-i mai adăugăm pe greco-catolici și pe cei în jur de un milion de creștini de stil vechi (aproape exclusiv etnici români, care nu trebuie confundați cu lipovenii, ortodocși rusofoni de rit vechi), majoritatea națiounii titulare pierde încă și mai mult.
7. De obicei se pierde din vedere că România devenise un stat polițienesc și al serviciilor secrete încă dinainte de Primul Război Mondial. Ca și după 1989, înainte de 1944 au existat mai multe servicii de informații. Supravegherea celor activi politic era strictă, iar partidele și politicienii erau susceptibili de manipulări corespunzătoare. Slăbiciunea statului constituțional poate fi explicată și prin puterea serviciilor secrete. Spre deosebire de perioada comunistă, acestea nu pătrundeau până în vasele capilare ale societății, mai ales nu în cele ale oamenilor pasivi din punct de vedere politic. Concurența serviciilor secrete și influența lor masivă asupra vieții politice au împiedicat, în perioada interbelică, construirea unui stat constituțional democratic. România era controlată de un „stat în stat”, în care și membrii unor loji masonice au jucat un rol important. Atmosfera fricii de amenințări din partea dușmanilor din interior și din afară a fost alimentată de serviciile secrete deja în perioada de dinainte de 1938. Continuitatea serviciilor secrete ale statului, de la Siguranță la Securitate și la serviciile de azi, n-a fost niciodată discutată în mod cuprinzător. La prima vedere, ideea unei continuități în acest sens pare ciudată. Serviciile secrete însă, în 1944, exceptând unele cazuri izolate, n-au opus rezistență în mod sistematic în fața instaurării dictaturii comuniste, ceea ce este remarcabil, dacă ținem seama de tradiția anticomunistă a acestora. Dimpotrivă, agenții s-au adaptat la noua situație politică, în stilul funcționarilor de carieră. Deja în iunie 1946, în jur de 40% dintre agenții serviciilor secrete fuseseră recrutați înainte de 1944, iar oameni din vremea lui Antonescu au luat măsuri împotriva sioniștilor și a ungurilor sub guvernul lui Groza. Comuniștii au epurat serviciile Siguranței, la început doar în eșaloanele superioare, iar apoi, din 1948, odată cu Securitatea, și-au creat un nou organ, propriu, al supravegherii și terorii. De fapt, continuitățile de personal sunt, în acest caz, reduse. Clare sunt însă continuitățile structurale.
8. În 1989, circa 3% din populație se afla în slujba Securității. Procentual, raportat la populația totală, România avea mai mulți informatori decât Uniunea Sovietică. Teroarea mai întâi pe față, apoi structurală, precum și intimidarea au mâncat ca o rugină societatea românească și au distrus în mare măsură încrederea ca resursă socială centrală. Tranziția fără impedimente spre sistemul serviciilor de informații al statului postdecembrist a împiedicat multă vreme o reînnoire cuprinzătoare după 1989, sau, în orice caz, a întârziat-o foarte mult. Moștenirea unui stat al serviciilor secrete n-a fost depășită pe plan personal, structural și mental.
9. Asemenea statului, și Biserica avea dificultăți cu alteritatea culturală și etnică. Asemenea statului, și Biserica urmărea omogenizarea societății românești, chiar dacă n-a elaborat niciodată în mod programatic această idee. Coabitarea dintre Biserică și statul autoritar, respectiv totalitar, devine astfel mai ușor de înțeles: (…) primul patriarh al BOR, Miron Cristea, a legitimat dictatura regală a lui Carol II. Prea târziu s-a retras din jocul politic. Un patriarh devenise prim-ministru, nu întru totul de mirare, dacă ținem seama de participarea lui Miron la regența instituită pentru regele Mihai, care era minor (1927-1930). În timp ce rolul Bisericii între 1938 și 1944 este încă prea puțin clarificat, după 1989 s-a discutat aprins despre relația dintre BOR și dictatura comunistă. Apărătorii Bisericii argumentează că, prin adaptarea abilă a BOR la regimul comunist, s-ar fi evitat ceea ce ar fi fost mai rău – o luptă împotriva Bisericii ca în fosta Uniune Sovietică – , astfel însă Biserica și credința au supraviețuit. De fapt, BOR, în supunerea ei față de dictatura comunistă, abia dacă s-a diferențiat de Bisericile ei surori. (…)
Caracterul de Biserici naționale fără un centru sau punct de referință în afara granițelor țării face din Bisericile Ortodoxe, în mod tradițional, un partener dornic de cooperare al diferitelor puteri de stat. În Uniunea Sovietică, după mai multe valuri de prigoană, Biserica Ortodoxă a devenit un instrument docil al politicii sovietice de forță în cadrul mobilizării național-patriotice din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Imediat după 1945, ortodoxia rusă plănuia un commonwealth ortodox, sub conducerea sovietică. BOR s-a putut sustrage acestuia, dar a sprijinit din ce în ce mai mult dictatura comunistă; în acest sens, sunt relevante inclusiv epistolele și telegramele trimise liderilor comuniști români de către conducătorii BOR cu diferite ocazii, de-a lungul celor patru decenii de „democrație populară”. BOR i-a combătut pe Uniți și Biserica Catolică, a asuprit Bisericile protestante tradiționale și le-a reprimat pe cele neoprotestante, considerate în ansamblu, de către BOR, adversari care „s-au îndepărtat de la adevărata Biserică”. Și în privința doctrinei, Biserica s-a adaptat sub patriarhul Justinian Marina (1948-1977): în noua ideologie a fost introdusă învățătura despre apostolatul social al „Bisericii în slujba neamului”. Încă și mai semnificativă a fost însă infiltrarea treptată a clerului de către Securitate; tocmai clericii cu trecut legionar erau șantajabili. Nici în acestă privință România nu se deosebea de Bisericile Ortodoxe vecine din Uniunea Sovietică sau Bulgaria; în aceasta din urmă, clerul superior era alcătuit, fără excepție, din colaboratori ai serviciilor secrete. BOR a avut de suferit mai ales în primii douăzeci de ani ai comunismului, mai precis preoții, monahii și călugărițele care s-au opus regimului sau ale căror mănăstiri au fost puse masiv sub presiune. Totuși, și faza ceaușistă, în ciuda supunerii totale a Bisericii, a făcut victime însemnate, dacă ne gândim doar la demolarea de numeroase biserici în cadrul așa-numitei „sistematizări” în numeroase orașe de provincie și chiar în București. Regimul s-a folosit, ca și Uniunea Sovietică, de BOR în politica externă, tocmai față de Occident. După 1989, vechile structuri BOR s-au dovedit dominante. Ce-i drept, clerici și mireni au cerut reforme tocmai în anii 90. Totuși, Biserica a refuzat să-și analizeze critic trecutul. Aproape nici un ierarh n-a admis că a colaborat cu Securitatea. Dimpotrivă, BOR s-a considerat păstrătoare a tradiției naționale și chiar s-a întărit, ca în Rusia sau în Serbia, ca instanță ce legitimează puterea lumească. Proiectul unei „Catedrale a Mântuirii Neamului” ilustrează ideea de stat etnocratic și gândul (în context românesc, chiar legionar) la un colectiv național ca destinatar al veștii creștine a mântuirii, de altfel, o învățătură condamnată de multă vreme de către Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol drept „filetism” (termen însemnând aproximativ „tribalism”). Fără o reexaminare critică a autoritarismului, a naționalismului și a antisemitismului, Biserica Ortodoxă Română nu va deveni o forță care să sprijine construirea unei Românii democratice.
10. […] revoluția nu se putea sprijini pe structuri de negociere: lipseau instituții mediatoare, cum ar fi Bisericile sau sindicatele, lipseau și grupări organizate pentru apărarea drepturilor cetățenilor, care ar fi putut servi drept parteneri pentru o masă rotundă. (…) Totuși, se poate constata că majoritatea populației voia să scape de regimul de nesuportat, care nu mai avea de oferit decât mizerie și frică. La succesul răsturnării regimului a contribuit în mod hotărâtor faptul că mari părți ale forțelor de ordine nu mai sprijineau dictatura; altminteri n-ar fi fost exclus un scenariu precum cel chinez, așadar masacrarea demonstranților. (…) În prima jumătate a lui 1990, această revoluție propriu-zisă, democratică, a fost zdrobită prin așa-numitele mineriade, iar celor răspunzători de acestea nu li s-a cerut socoteală nici până astăzi.
Acești contrarevoluționari comuniști, precum și fiii și nepoții lor politici și-au păstrat până azi puterea, pe diferite planuri. Sub conducerea lor, România a pierdut timp prețios, mai ales în anii 90: stagnarea în locul reformelor economice pe de o parte, precum și o sinistră continuare a intimidării sociale pe de alta caracterizează această perioadă. O lustrație n-a avut loc niciodată, lucru din cauza căruia România suferă până în ziua de astăzi. În acești ani, cadrele, mai ales cele mai tinere, ale Partidului și Securității au reușit să-și asigure puterea economică prin privatizări de fațadă și să se dezvolte în continuare. Situația a fost favorizată de un fenomen care marchează chiar și actualmente peisajul politic al României: fărâmițarea și viața organizatorică scurtă a partidelor anticomuniste și pro-occidentale. Postcomuniștii s-au sprijinit unii pe alții și, ca și în alte țări foste comuniste, pe un aparat al puterii dezvoltat și funcțional. Opoziția a trebuit mai întâi să se formeze, să creeze, după decenii de paralizie, o nouă viață politică, adesea cu ajutorul unor emigranți, care însă nu mai erau bine familiarizați cu situația socială. Dat fiind că lipsea o figură unificatoare, speranțele multora s-au îndreptat înspre regele Mihai, a cărui întoarcere rapidă a fost însă împiedicată de comuniști. Nu este clar, în retrospectivă, dacă un referendum privind reintroducerea monarhiei ar fi obținut majoritatea. Monarhia și perioada interbelică în general au fost invocate de opoziție drept o perioadă de aur, cu care ar trebui reînnodate legăturile. Din eseul de față a reieșit însă limpede că perioada interbelică nu este potrivită ca punct de referință pentru un stat de drept democratic.
***
România în 100 de ani: bilanțul unui veac de istorie urmat de un dialog cu Marian Voicu / Oliver Jens Schmitt; trad. din germană de Wilhelm Tauwinkl – București: Humanitas, 2018
