Azi-noapte mă-ntorceam binedispus de la Chișinău, unde fusesem în vizită la părinții logodnicei mele, când mi-am amintit un lucru care m-a indignat până-n măduvă, trezindu-mă din legănatul trenului hâit și pustiu.
1.
A existat în copilărie o perioadă în care, dacă se-ntâmpla să iau bătaie, dar mai ales înainte să cadă lovitura propriu-zisă, mă rugam să se termine viața în mine așa cum se stinge lumina în tubul televizorului, să nu fiu martor la scena imediat următoare; să nu mai rămână din mine decât o dungă orizontală, apoi un punct tot mai greu de deslușit. Cel de la care veneau corecțiile era de obicei tatăl meu, de care nu țin minte să nu mă fi temut vreodată. Când îl vedeam, deveneam un obiect teleghidat; dacă apărea la colțul blocului, lăsam să-mi cadă ce-aveam în mâini și mă-ndreptam spre el. Dacă jucam fotbal, ieșeam din poartă în clipa în care făceam contact vizual. În cameră, când deschidea ușa, și mai ales dacă bănuiam că
are treabă cu mine, mă așezam pe marginea patului și încercam să număr secundele zicând în minte,
mă bate, nu mă bate, mă bate, nu mă bate.
Valurile de adrenalină care mă inundau să fug nu-mi erau de niciun folos – unde dracu să fug?, locuiam la marginea câmpului.
Tic, tac – o gură de aer.
Tic, tac.
Cineva să apese un buton, să mă sting, mă rugam.
2.
Tata era un tip mândru; un bărbat modern, dur (ca poezia avangardistă), care mergea cu pieptul înainte, dar sufletul lui era al unui soldat întors din Vietnam; mințit, folosit de vremuri și de politică. Un tânăr care, pe lângă problemele de zi cu zi, vedea trădări peste tot.
Abandonase o posibilă carieră de inginer pentru a se angaja într-o fabrică de coloranți ca frigotehnist. O cunoscuse pe mama – firește, așa m-am născut eu –, și, chiar înainte să cadă comunismul, aștepta de la o zi la alta să primească apartamentul cuvenit, să se mute în jumătatea respectabilă a orașului.
3.
A acceptat cu greu că lucrurile n-o să se întâmple așa cum îi spusese domnul acela de la propagandă că o să se întâmple dacă îl urmează, dar era prea târziu să se întoarcă la școală, ar fi fost ca măgarul între oi; în gimnaziu fusese coleg de clasă cu tatăl lui, fusese nevoit să-i facă temele în timp ce bunicul lucra pe basculă, ar fi fost prea de tot să repete negativul scenariului…
Din banii puși deoparte, în loc de apartament și mașină, a mai reușit să-și cumpere doar un colțar de bucătărie.
Fiindcă trăiam într-un cămin pentru nefamiliști, confort trei, și n-aveam bucătărie, acel colțar, dimpreună cu masa, au stat treisprezece ani în podul unui amic; amic pe care tata a început să-l evite, rușinat de eșecul său, așa cum a făcut cu toți prietenii lui care trecuseră în cealaltă jumătate a orașului, jumătatea cu bucătărie și baie în casă; cu alte baruri, alte obiceiuri, pe care el nu le-a mai deprins. Istoria l-a lăsat pe dinafară, printre oameni cărora li s-a considedrat toată viața superior. Inflația a înghețat o întreagă clasă socială – știm prea bine, sărăcia anilor ‘90.
4.
Și totuși, nu m-a bătut niciodată ca un animal, așa cum făceau prea mulți părinți în mahalaua în care am copilărit, lucru pentru care îi mulțumesc, iată, la zeci de ani distanță.
5.
Tata fusese înșelat de istorie – un motiv în plus pentru care trebuia să controleze totul.
Și pe mine mă ținea în șah: fuma la geamul camerei de cămin și mă urmărea la joacă; când dispărea, știam că nu dispărea decât de formă, că mă testează, că așteaptă să calc strâmb, eu, cel care îl legase de femeia aceea bolnăvicioasă și îl lăsase infirm, ascuns după perdea. Dacă eram în spatele blocului, ori de câte ori ridicam ochii, mă temeam să nu-l văd sprijinit în coate pe pervazul băii comune, deasupra mea. Putea să-mi facă oricând semnul, o înclinare rapidă a capului, treci încoace, după care nu-mi rămânea decât să număr.
Mă bate, nu mă bate. Mă bate, nu mă bate –
Pe lângă dosurile de palmă venite ca din senin, pe care le uram, care mă făceau să-mi fie rușine mai mult ca orice și care mi se păreau nedrepte încă de pe atunci, țin minte îndeosebi o zi de duminică, în care fusesem îmbrăcat în haine cuviincioase, pentru că urma să mergem împreună la piață, în vizită la chioșcul de tablă în care lucra mama mea.
Înainte să plecăm, am murdărit tricoul alb în care trebuia să mă prezint.
Tata m-a dezbrăcat la piele și m-a pus să stau în genunchi pe canapeaua pe care dormeam, cu fundul în sus și fața lipită de covertură.
A început să se plimbe prin garsonieră cu pași mici, ca un cadru didactic pedant, oprindu-se din când în când în spatele meu doar cât să mă lovească cu o șipcă (din lemn de brad, cu muchii, neșlefuită) peste buci. Uneori se așeza lângă mine, reproșându-mi cu o voce mieroasă, poate beat, că l-am pus în această situație ingrată: în loc să se bucure de o plimbare alături de fiul lui, e nevoit să mă pedepsească – plouând apoi cu asigurări că o face pentru binele meu, iar disconfortul pe care îl simte este cel puțin la fel de mare ca al meu.
6.
Era o duminică însorită, purtasem pentru prima oară pantaloni scurți în acea primăvară, și, pentru că îmi interzisese să plâng sau să mă întorc spre el, să mă mișc în orice fel, mă rugam la Dumnezeu să mă ia înainte să vină următoarea lovitură.
Psihic, eram fiert; îmi săriseră arcurile, iar el, pentru că mă preîntimpinase să nu mă murdăresc, îmi cerea să suport, să învăț să strâng din dinți pentru greșelile mele.
Acum, când mă gândesc la asta, mi se pare un caz interesant, dar în momentul în care s-a-ndurat de mine și mi-a dat voie să mă ridic din acea poziție jenantă, incestuoasă, pe care nu o cunoscusem până atunci, eram un om mort.
Am fost nevoit să mă îmbrac la loc și să mă așez pe același fund – fără să mi se permită să plâng, de data asta, de durere, fără să am un colț în care să mă retrag și să-mi blestem viața; ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, cu el în aceeași cameră până seara, la televizor. Era de parcă, mort, nimerisem în Iad.
7.
Rar s-a mai întâmplat să ies din cuvântul lui. Nu-mi permiteam să fiu neglijent. Orice păcat copilăresc am comis ulterior, l-am comis din imprudență, și m-am temut înmiit de mânia lui, care se putea răsfrânge la o adică pe bună dreptate.
Am renunțat să mai cer lucruri, favoruri.
Am renunțat să mă apăr, iar colegii au simțit mirosul de sânge și au început să mă tortureze.
Performanțele școlare au scăzut. Visam cu ochii deschiși în timpul orelor; mai târziu am început să desenez tricouri cu numere și nume celebre de fotbaliști, caiete întregi cu Zidane. Izbucneam în plâns din senin – plânsul neplâns acasă, rezultat al decompensării.
Tata îmi interzisese să mă bat.
Dacă te bați și-mi vin părinți cu copii bătuți la ușă, te bat. Dacă iei bătaie și vii bătut acasă, te bat și eu. Înainte să ajung acasă îmi curățam hainele călcate în picioare, ghiozdanul.
Mama n-avea niciun cuvânt de spus, îmi făcea semne să tac, așa cum făcea ea. Apoi, când rămâneam siguri, îl boscorodea, discreditându-l și mai mult în ochii mei, ceea ce era la fel de greșit, dar despre asta, mă rog, altă dată. Până atunci, nu vă mai bateți copiii, că-i caliciți.
