Cătălin Dorian Florescu - Bărbatul care aduce fericirea

Trei generații și două povești împletite într-un fir care pendulează peste Atlantic, între East River și Dunăre, între Sulina și Coney Island, între Broadway și o leprozerie dobrogeană. Pe fundal se profilează, în secvențe memorabile, freamătul Americii de început de secol XX, peisajul sălbatic al Deltei, tragedia Turnurilor Gemene și crâmpeie din România de ieri și de azi. Vocile cărora Cătălin Dorian Florescu le dă glas – Ray, artist de vodevil de pe Coasta de Est, și Elena, crescută în orfelinate și familii adoptive, lucrătoare într-o fabrică de textile – continuă să rezoneze în mințile și inimile cititorilor și după deznodământul magistral.

Citiți mai jos un fragment în traducerea excelentă a Marianei Bărbulescu:

Pântecul unei femei însărcinate îi aparține lui Dumnezeu sau diavolului. Asta știau foarte bine nevestele pescarilor de la vărsarea Dunării. Timp de nouă luni ele sperau și în același timp se și temeau. Dumnezeu avea cărți mai bune, dar și diavolul avea șanse. Fiindcă oricât de atent erai, tot mai făceai greșeli. Tocmai asta aștepta Necuratul, cum era numit dracul aici.

Dacă sufla în sobă, femeia gravidă avea să facă febră și să piardă copilul. Dacă își trecea firul de lână pe după ceafă, nou-născutul urma să fie sugrumat de cordonul ombilical. Dacă vedea un cadavru și nu-și făcea cruce și nu murmura „Nu văd nici un mort”, o aștepta nașterea unui copil mort. Dar cel mai rău era noaptea, dacă dracul, care avea nouăsprezece nume și putea face nouăsprezece lucruri rele, intra în casă. Când femeia sărea din somn, sleită de puteri și plină de vânătăi, asta se întâmpla fiindcă o vizitase el.

Ca să se apere, femeia purta mereu la ea un bilet cu numele necuratului: Avizuha, Abaroca, Ogarda, Nesuca, Muha, Aspra, Hluchica, Sarda, Vinita, Zoita, Ilinca, Merana, Feroca, Fumaria, Nazara, Hlubic, Nesatora, Gentia, Samca. Fiindcă nu era în siguranță nici în timpul zilei. Spiritele rele puteau să-i apară în chip de pasăre, pisică, muscă, capră, păianjen și broască. Aproape totul era hotărât între cer și pământ, între cer și apă. Dar situația omului nu era niciodată fără nici o ieșire.

Asta știa și Leni, în vara lui 1919, când și-a dat seama că era gravidă pentru a patra oară. De două ori pierduse copilul înainte de naștere și o dată, după. Femeile din satul Uzlina, așezat pe o limbă de pământ mlăștinoasă de pe brațul Sfântu Gheorghe, o ocoleau. Ea le-ar fi adus în casă doar nenorocire și sterpăciune. De multă vreme nu-i mai căutase nimeni pe ea și pe bărbatul ei. Numai că ei nu-i păsa sau îi păsa oricum mai puțin decât lui, care mereu era nevoit să bea de unul singur la cârciumă.

Nimeni nu voia să meargă cu el în Deltă, la pescuit. Neputința de a dărui viață cădea și asupra lui. Așa că ea s-a bucurat de descoperirea făcută și i-a spus și lui. Însă el, stând pe malul apei tulburi și cârpindu-și plasele, a mormăit, fără să ridice privirea:

- Ai să-l pierzi și pe ăsta, o să cumpăr deja lemnul pentru coșciug.

Dar ea simțea că de data asta era altfel.

Voia să facă totul cum se cuvine și l-a trimis pe Vanea, un om ciudat și blajin, s-o aducă pe Babă, care locuia în satul Crișan, pe brațul mijlociu al fluviului, numit Sulina, dar care era de găsit, de cele mai multe ori, într-o colibă pescărească prăpădită, de pe lacul Bogdaproste. Vanea era un bărbat tânăr, înalt, vânjos, blond, care apăruse parcă de nicăieri, cu câțiva ani înainte. Lumea se așteptase să dispară la fel cum venise, însă el rămăsese.

Era copil de lipoveni, un rus, asta se vedea bine. Era sfios și săritor și își petrecea timpul cu copiii și câinii pescarilor. Leni îi pusese mai întâi o strachină cu mămăligă și niște resturi de pește în barca legată de mica punte din fața casei. Apoi alta, ceva mai aproape, lângă gard, și mai aproape, în curte, iar la urmă, pe banca șubredă de lângă ușă. Așa îl obișnuise cu ea.

Nu se știa dacă are neamuri, pe undeva, sau chiar părinți. I se cunoștea numele numai fiindcă el comenta orice făcea: „Vanea se duce să pescuiască niște crap cu bucăți de mămăligă.” Toți știau că la crap nu se ia mămăligă. Sau: „Vanea se duce pe lacul Uzlina și se lasă în voia apei.” Sau: „Vanea se duce să vadă cum stă bâtlanul într-un picior.” Oricine știa că așa ceva putea să dureze foarte mult.

Când Leni cea scundă, trupeșă, și vădind hotărâre, l-a chemat la ea și l-a lămurit ce avea de făcut, el spusese doar: „Atunci Vanea să pornească la drum.” Îi plăcea să i se supună, de când ea începuse să se ocupe de el. Singurul căruia nu-i prea convenea legătura asta era bărbatul ei. „Ăsta nu mai e copil. Ai grijă că îndată îți bagă mâna pe sub fuste”, zicea el. Sau: „Mai bine te străduiești și-ți faci copiii tăi, decât să-l înfiezi pe ăsta.”

La sfârșitul verii, apa se scursese de multă vreme din iazuri, bălți și lacuri. Delta zăcea ca o ființă sleită de puteri, anemică, și aștepta binecuvântarea apelor primăverii. Sau niște ruperi de nori violente, care să elibereze plantele și animalele din încremenire. Vanea trebuia să aibă grijă să nu se împotmolească cu barca în mâl sau în desiș, dar a scos-o la capăt. Câteva ore mai târziu, Baba se afla în casa pescarului și a nevestei lui.

Ea a adus apă proaspătă de la fântână, a spălat icoana Maicii Domnului și apoi, cu același șervet, și burta gravidei. I-a șters tălpile, pulpele și coapsele și a trecut și peste miezul trupului ei. Cu mișcări circulare, i-a spălat femeii și sânii, brațele, subsuorile și fața. Abia atunci și-a dat seama că bărbatul și Vanea stăteau ca încleiați în pragul ușii.

- Ce te holbezi? s-a stropșit ea la bărbat. Cred că o știi deja pe nevastă-ta. Iar tu… a zis, întorcându-se spre Vanea. Asta nu-i ceva pentru un cap sec ca tine.

Le-a trântit ușa în nas și cei doi i-au ascultat mult timp descântecele. Bărbații nu îndrăzneau să rostească nici un cuvânt, ca și cum, vorbind, ar fi putut să tulbure legătura dintre femeia însărcinată și Dumnezeu. Când s-a deschis ușa din nou, Baba i-a întins lui Vanea un lighean de tablă plin cu apă.

- Am spălat-o de păcate. Du-l departe și golește-l în Dunăre.

Pescarului i-a explicat:

- Ți-am și tămâiat nevasta. Nu se știe niciodată ce anume face mai mult bine. Ultima oară, copilul a murit pentru că nu m-ați adus la vreme. Trebuie să-l trimiți pe flăcău după mine în fiecare vineri dimineață ca să repet totul săptămână de săptămână, până la naștere.

Bărbatul care aduce fericirea / Cătălin Dorian Florescu; trad. din germană de Mariana Bărbulescu. – București: Humanitas, 2018